Ana Sasu
Eram deja de aproape patru ore într-un zbor aglomerat când am simțit ceva cald atingându-mi cotul. La început am crezut că este pătura femeii care stătea lângă mine, dar când am privit în jos am văzut cinci degete sprijinite liniștit pe cotiera scaunului meu.
Un picior gol.
Am rămas câteva secunde uitându-mă la el, încercând să înțeleg cum ajunsese acolo. Apoi am simțit mirosul și orice urmă de îndoială a dispărut.
M-am întors.
Bărbatul din spatele meu, pe care îl voi numi Mihai, părea să aibă în jur de 45 de ani. Purta un ceas scump, avea căștile pe urechi și își aruncase pantofii sub scaun.
— Mă scuzați, puteți să vă luați piciorul de pe cotiera mea?
Și-a dat o cască la o parte.
— Nu vă ating.
— Piciorul dumneavoastră este pe cotiera mea.
— Picioarele mele trebuie să respire.
Pentru o clipă am crezut că glumește.
Nu glumea.
— Atunci lăsați-le să respire în dreptul scaunului dumneavoastră.
A zâmbit ironic.
— Suntem într-un avion. Toți împărțim spațiul.
Apoi s-a uitat spre cealaltă mână a mea.
— Aveți încă o cotieră. Folosiți-o pe aceea.
Și-a pus casca la loc și, de parcă nu fusese suficient, și-a mișcat demonstrativ degetele.
Femeia de lângă mine, Andreea, a văzut totul.
— Nu pot să cred, a șoptit.
Am încercat să ignor situația.
Zece minute mai târziu, piciorul era tot acolo.
Când avionul a intrat într-o zonă cu turbulențe, degetele lui mi-au atins mâneca.
M-am întors din nou.
— Vă rog pentru ultima dată să vă luați piciorul.
Mihai a oftat iritat.
— Doamnă, este doar un picior. Vă comportați de parcă vi l-aș fi pus în farfurie.
Andreea s-a întors și ea.
— Este neplăcut pentru ceilalți pasageri.
El a râs.
— Relaxați-vă.
Atunci am încetat să mă cert.
— Bine.
A zâmbit satisfăcut.
Probabil credea că învinsese.
După aproximativ douăzeci de minute a adormit.
Piciorul rămăsese pe cotiera mea.
M-am uitat la el, apoi la Andreea.
Și mi-a venit o idee.
Nu voiam să-i stric nimic, să-i ascund lucrurile sau să fac ceva care putea provoca un scandal. Voiam doar să-i ofer o imagine a propriei lipse de bun-simț.
În buzunarul scaunului aveam o foaie de hârtie și un pix.
Am scris cu litere mari:
„ACEST PICIOR A REZERVAT ȘI LOCUL MEU.”
Sub mesaj am desenat o săgeată.
Andreea și-a acoperit gura.
— Nu…
— Ba da.
Am împăturit puțin foaia și am prins-o foarte ușor între șoseta lui abandonată lângă pantof și marginea pantalonului, suficient cât să stea vizibilă, fără să lipesc sau să stric nimic.
Problema era că el dormea cu piciorul întins printre scaune, iar mesajul se vedea perfect din culoar.
Câțiva oameni l-au observat.
Un bărbat de peste culoar a citit și a început să zâmbească.
Apoi încă o pasageră.
Nimeni nu făcea gălăgie.
Era doar genul acela de zâmbet pe care îl ai când înțelegi imediat povestea fără să ți-o explice nimeni.
După aproximativ patruzeci de minute, Mihai s-a trezit.
Și-a tras piciorul înapoi, s-a încălțat în grabă și s-a ridicat să meargă spre toaletă.
Uitase complet de hârtie.
A făcut câțiva pași.
Bărbatul de peste culoar l-a văzut și a izbucnit în râs.
O femeie și-a întors capul.
Apoi încă cineva.
Până și o însoțitoare de bord a observat mesajul.
Mihai s-a oprit.
— Ce este?
Nimeni nu i-a răspuns.
S-a uitat în jos.
A văzut foaia.
A citit.
Și s-a făcut roșu până la urechi.
A smuls-o imediat și s-a întors spre mine.
— Ce naiba ai făcut?!
Am rămas calmă.
— Nimic. Doar am anunțat ceilalți pasageri că piciorul dumneavoastră a avut nevoie de mai mult spațiu decât noi.
Andreea a început să râdă.
Mihai s-a apropiat de scaun.
— Nu aveți dreptul să puneți lucruri pe mine!
— Aveți perfectă dreptate.
S-a oprit.
— Ce?
— Nu am dreptul să vă invadez spațiul personal fără permisiune.
Am arătat spre cotiera mea.
— Exact despre asta încercam să vă vorbesc de aproape o oră.
Câteva persoane care auziseră conversația au început să râdă din nou.
Atunci a intervenit însoțitoarea de bord.
Nu a ridicat vocea.
I-a explicat simplu că trebuie să-și păstreze picioarele în spațiul propriului scaun și să respecte confortul celorlalți pasageri.
Mihai a vrut să protesteze.
— Dar ea mi-a pus…
— O bucată de hârtie pe care ați îndepărtat-o, a spus însoțitoarea. Iar acum problema s-a încheiat. Vă rog să vă întoarceți la loc.
Pentru prima dată de când începuse totul, Mihai n-a mai avut nimic de spus.
S-a așezat.
Și-a pus pantofii.
Am crezut că acolo se termină povestea.
Dar după aproximativ o jumătate de oră am simțit o bătaie ușoară în spătar.
M-am întors.
Mihai nu mai avea căștile pe urechi.
— Doamnă?
— Da?
A ezitat.
— Am fost nesimțit.
Nu mă așteptam.
— Puțin.
Andreea a tușit ca să-și ascundă râsul.
Mihai a continuat:
— Călătoresc foarte mult. M-am obișnuit să mă comport de parcă avionul ar fi sufrageria mea.
— Se pare că da.
A zâmbit jenat.
— Îmi pare rău.
— Accept scuzele.
Apoi a ridicat foaia pe care scrisesem mesajul.
— Pot să o păstrez?
Am început să râd.
— De ce?
— Am doi băieți adolescenți. Dacă află povestea asta, probabil o vor lipi pe frigider.
— Atunci cu atât mai mult.
I-am lăsat foaia.
Restul zborului a fost liniștit.
Cu aproximativ douăzeci de minute înainte de aterizare, însoțitoarea de bord a trecut cu apă.
Mihai a oprit-o.
— Cred că doamnelor din față le datorez măcar câte o cafea.
Andreea s-a întors spre mine.
— Acceptăm?
— Cred că da.
Am primit două cafele și, câteva minute mai târziu, Mihai a spus din spate:
— Apropo, picioarele mele respiră foarte bine și în pantofi.
Andreea aproape că s-a înecat cu cafeaua de râs.
Când am aterizat, ne-am ridicat cu toții să ne luăm bagajele.
Mihai și-a pus rucsacul în spate, apoi s-a uitat la mine.
— Am învățat ceva astăzi.
— Să nu mai stai desculț în avion?
— Și asta. Dar mai ales că nu poți cere oamenilor să-ți respecte spațiul după ce tu îl invadezi pe al lor.
Apoi mi-a arătat foaia împăturită în buzunar.
— Asta vine acasă cu mine.
Ne-am despărțit râzând.
Iar Andreea, cu care schimbasem între timp numerele de telefon, mi-a spus în timp ce mergeam spre ieșire:
— Recunoaște. Ai pregătit hârtia pentru următorul zbor.
— Nu.
M-am uitat la ea.
— Data viitoare aduc două.
Și amândouă am început să râdem.
Până la urmă, nu fusese nevoie nici de scandal, nici de țipete. Uneori, cea mai bună lecție este aceea care îl face pe celălalt să simtă pentru câteva secunde exact ceea ce te-a obligat el să simți.
Iar Mihai plecase din avion cu pantofii în picioare, cu foaia în buzunar și, speram eu, cu ceva mai mult respect pentru cotiera următorului pasager.
