Grigore Madalina
Aveam vreo șase ani când toată familia era adunată la masă. Era o seară obișnuită, dar ceea ce am spus atunci a schimbat complet atmosfera.
…„…să cânte!”
Pentru câteva secunde, nimeni nu a mai zis nimic. Bunica a clipit nedumerită, bunicul a lăsat lingura jos, iar tata s-a uitat mirat spre mine.
„Cum adică să cânte?” a întrebat mama, încercând să pară calmă.
Eu m-am ridicat pe scaun, mândru că aveam toată atenția asupra mea.
„Păi da! Bunica îl pune pe bunicul să cânte… și apoi râd amândoi!”
S-a lăsat din nou liniștea, dar de data asta era una plină de întrebări.
„Și… ce mai fac?” a întrebat unchiul Mihai, abia abținându-și zâmbetul.
„Păi… bunica bate din palme și bunicul cântă… uneori mai și dansează!”
Bunica s-a înroșit ușor, iar bunicul încerca să-și păstreze seriozitatea.
„Și de unde știi tu asta, măi ștrengarule?” a întrebat el.
„Am văzut prin gaura de la cheie!” am spus eu, fără nicio reținere.
În clipa aceea, toată tensiunea s-a risipit. Tata a izbucnit primul în râs, apoi mama și, în scurt timp, toată lumea.
Bunica și-a dus mâna la inimă.
„Doamne, mi-a stat inima! Am crezut că spui cine știe ce…”
Bunicul râdea cu lacrimi.
„Păi da, mă, că nevastă-mea mă pune să-i cânt! Ce, n-am voie?”
„Dar ce cânți, bunicule?” am întrebat curios.
El s-a ridicat încet și a spus:
„Ia să-ți arăt!”
S-a uitat spre bunica, care deja îl privea cu drag.
„Maria, pentru tine!”
Și a început să cânte o melodie veche, simplă, dar plină de emoție. Bunica a început să bată ușor din palme, exact cum povestisem eu.
De data aceasta, liniștea era diferită. Caldă.
Bunicul cânta fără să se gândească la perfecțiune, iar bunica îl privea de parcă era singurul om din lume.
După câteva versuri, i-a întins mâna.
„Hai, Marie.”
Bunica s-a ridicat și au început să danseze încet printre scaune, ca doi îndrăgostiți tineri.
Mama și-a șters o lacrimă.
„Uite-i, mă… după atâția ani…”
Tata a dat din cap.
„Așa trebuie să fie.”
Eu îi priveam fascinat. Nu înțelegeam pe deplin, dar simțeam că e ceva important.
După ce s-au oprit, bunicul s-a așezat, iar bunica i-a pus mâna pe umăr.
„Vezi, măi copilule? Asta facem noi când ne închidem în cameră.”
„Cântați?” am întrebat.
„Cântăm… și ne aducem aminte de noi.”
Atunci nu am înțeles.
Anii au trecut. Am crescut. Viața a venit cu griji, responsabilități și probleme.
Într-o zi, m-am întors la bunici.
Erau mai în vârstă, mai obosiți. Dar când am intrat, am auzit din nou același lucru.
Bunicul cânta.
M-am oprit în prag și am zâmbit.
Bunica bătea din palme, la fel ca înainte.
Am închis ușa încet, fără să-i deranjez.
Atunci am înțeles.
Nu era doar despre cântec.
Era despre ei.
Despre felul lor de a rămâne împreună, indiferent de timp.
Despre promisiunea lor.
Că, indiferent cât de grea devine viața, dacă mai ai cu cine să cânți… ești bine.
Și, în gând, mi-am spus:
„Asta vreau și eu.”
Povestea este preluată de pe internet și nu ne asumăm veridicitatea acesteia
