Georgescu Dragos
Timp de luni de zile, Spencer trecea pe lângă același om fără adăpost aflat în fața unei cafenele, de obicei după ce își lua cafeaua de dimineață și un covrig. Era mereu acolo, liniștit, îngrijit și aproape invizibil în rutina lui zilnică. Nu cerșea niciodată, ceea ce mi se părea curios. În schimb, aduna gunoiul împrăștiat pe stradă, măturându-l în liniște fără să spună un cuvânt. Iar atunci când nu curăța, stătea cu picioarele încrucișate pe trotuar, citind cărți pe care oamenii le lăsau în cafenea.
Era ceva diferit la el. Părea un om care trecuse prin momente grele, dar nu în felul în care o fac majoritatea. Arăta… familiar, aproape. Trist, da, dar nu părea să fie amărât. Era ca și cum viața îi dăduse o mână de joc pierzătoare, dar el încă juca.
Nu-mi dădeam seama de ce ieșea în evidență pentru mine. Îl vedeam acolo, zi de zi, și simțeam o atracție ciudată, ca și cum l-aș fi cunoscut de undeva. Dar nu reușeam niciodată să conectez punctele.
Era o marți dimineață obișnuită, complet banală în toate privințele—până când nu a mai fost deloc așa. Îmi luam cafeaua și mă pregăteam să plec la birou, când am auzit un zgomot în spatele meu. M-am întors și am văzut o femeie însărcinată căzută pe jos, gâfâind, cu fața contorsionată de durere. Soțul ei era îngenuncheat lângă ea, disperat. „Ajutor!” a strigat el. „Cineva, vă rog! Nu poate să respire!”
Întreaga cafenea a încremenit. O duzină de oameni priveau, paralizați de șoc. Simțeam tensiunea crescând, secundele trecând ca picăturile de apă dintr-un robinet care picură. Apoi, brusc, am fost împinsă la o parte, atât de tare încât aproape am vărsat cafeaua. Omul fără adăpost a alergat spre femeie, calm și concentrat, ca cineva cu ani de experiență în situații de urgență medicală. Dintr-o singură privire, a evaluat situația.
Buzele femeii deveniseră albastre. Se lupta să respire, apucându-se de gât. Fără să ezite, s-a aplecat lângă ea. „Nu este timp,” a murmurat.
„Ce naiba faci?” a strigat soțul ei. „Lasă-mi nevasta în pace, omule murdar!”
Omul fără adăpost nu a clipit nici măcar o dată.
„Dacă nu fac asta, va muri,” a spus el. „Paramedicii nu vor ajunge la timp. Vă spun. Are doar câteva minute înainte să leșine. Vreți să o salvez pe ea și pe copil sau nu?” Soțul ezita, sfâșiat între panică și neîncredere.
Ca să fiu sinceră, nici eu nu eram sigură de cum va evolua situația. Dar mâinile soțului se mișcau neputincioase pe lângă burta umflată a soției sale. În cele din urmă, cu o mișcare disperată din cap, a cedat. „Am nevoie de alcool, de preferat vodcă sau ceva. Chiar și dezinfectant! Și aduceți-mi un pix și un cuțit. Acum! Repede!” a strigat el tare.
Toți cei din cafenea au încremenit. Pentru un moment, a părut că toți ținem respirația. Apoi, ca prin magie, cineva a alergat să aducă o sticlă de dezinfectant de la masa de cafea, în timp ce altcineva căuta un pix în buzunar. Soțul a scos un cuțit de buzunar din geanta lui și l-a înmânat cu mâini tremurânde. Se vedea clar panica și frica în ochii lui.
Omul fără adăpost a lucrat rapid, calm și sigur pe el.
Nu puteam decât să privesc în tăcere cum a dezinfectat lama și a demontat pixul. Mâinile lui se mișcau cu o precizie exersată, ca ale cuiva care făcuse asta de zeci de ori. Aveam atât de multe întrebări.
S-a aplecat asupra femeii, punând o mână pe stomacul ei pentru câteva momente. Ochii lui s-au mărit, apoi s-a întors la gâtul ei. Știam ce face. O traheostomie de urgență. Am văzut asta în emisiuni medicale la televizor tot timpul. Dar asta era real. Și se întâmpla chiar în fața mea, în timp ce cafeaua mea se răcea.
„Rămâi cu mine,” a murmurat el în timp ce făcea o mică incizie în gâtul femeii. „Suntem aproape.”
Cafeneaua era moartă de tăcere, fiecare pereche de ochi era ațintită asupra lui în timp ce introducea tubul improvizat din pix în căile respiratorii ale femeii. Pentru o secundă chinuitoare, nu s-a întâmplat nimic. Sunetul aerului care intra în plămânii ei a fost ca muzica. Pieptul ei se ridica și cobora într-un ritm constant, iar întreaga cafenea a expirat în unanimitate. Oamenii au început să aplaude, unii ștergându-și lacrimile, alții transpirând pe frunte. Omul fără adăpost nu s-a bucurat de aplauze. A dat doar din cap, și-a șters sângele de pe mâini cu un șervețel și s-a întors să plece.
În acea lumină, profilul lui lateral mi-a trezit o amintire. Nu aveam de gând să-l las să dispară.
Nu de data aceasta. I-am prins brațul, cu inima bătându-mi cu putere.
„Așteaptă,” am șoptit. „Te cunosc, domnule. Te caut de ani de zile.”
S-a întors, iar ochii lui s-au îngustat. Era o sclipire de recunoaștere, ca și cum mă cunoștea și el, dar nu-și putea da seama de unde. „Dr. Swan,” am spus. „L-ai salvat pe tatăl meu. Acum zece ani, îți amintești? După accidentul lui de mașină. Ai fost primul care a ajuns la locul accidentului. L-ai scos din epavă și l-ai ținut în viață până a sosit ambulanța. I-ai spus mamei mele că te duci acasă la fiica ta. Am încercat să te găsim după aceea, dar ai dispărut. Nu am avut niciodată ocazia să-ți mulțumim.”
Expresia lui s-a înmuiat, dar era o greutate în ochii săi care nu fusese acolo înainte. „Îmi amintesc,” a spus încet. „Tatăl tău. A fost norocos…”
„Ce s-a întâmplat cu tine? De ce ai dispărut? Am mers la spital de multe ori de-a lungul anilor. Ne-au spus că pur și simplu… ai plecat.”
S-a uitat în altă parte, de parcă răspunsul era prea dureros de dat. Dar, după o lungă pauză, a vorbit. „Într-o lună,” a șoptit. „Mi-am pierdut soția și fiica. Nu am putut face nimic. Am încercat totul, dar nu au reușit. Au fost și ele implicate într-un accident de mașină. Fiica mea a murit pe loc, dar soția mea… a fost în secția de terapie intensivă o lună, și în ziua în care și-a deschis ochii după ce a fost în comă…”
S-a oprit.
„În acea zi, i-am spus despre Gracie, fiica noastră. Că nu a supraviețuit. Inima soției mele a încetat să mai bată. A luptat o lună, dar când a auzit că copilul nostru era mort, a renunțat.”
Nu știam ce să spun.
„Spune-mi, dacă nu am putut să le salvez pe ele, pe familia mea, cum aș fi putut să mai salvez pe altcineva?”
Greutatea cuvintelor lui m-a lovit.
„Îmi pare atât de rău,” am șoptit. „Nu pot să-mi imaginez prin ce ai trecut.” A dat un zâmbet mic, amar.
„Nu am putut trăi cu vinovăția. Am renunțat la tot, la job, la casă, la viața mea așa cum o știam…”
„Ai salvat-o astăzi, pe femeie,” am spus. „Ai salvat-o pe ea și pe copilul ei. O mamă și copilul ei nenăscut. Asta trebuie să însemne ceva.”
Pentru mult timp, doar s-a uitat la mine, pierdut în gânduri. Apoi, în cele din urmă, a dat din cap. „Poate că da,” a recunoscut.
În următoarele săptămâni, l-am căutat în fiecare zi. În fiecare dimineață, în drumul meu spre serviciu, îmi luam cafeaua, sperând să-l văd.
Dar dispăruse. La fel ca înainte.
Apoi, într-o zi, am intrat în cafenea și acolo era. La început, nu l-am recunoscut. Purta o cămașă curată, călcată, și o pereche de blugi. Fața lui era proaspăt bărbierită, iar fără barba aceea zburlită părea cu cel puțin douăzeci de ani mai tânăr.
A zâmbit când m-a văzut. Am rămas blocată, uluită.
„Te-ai întors?”
A dat din cap.
„Cuvintele tale din acea zi și faptul că am salvat-o pe acea femeie? Mi-au amintit de ce am devenit doctor în primul rând. Este timpul să le onorez pe soția și fiica mea așa cum merită. Făcând ceea ce am fost născut să fac.”
„Hei, Spencer,” a spus el. „Am multe de recuperat. Dar acum sunt din nou la spital.” I-am zâmbit.
„Mă bucur,” am spus. „Mă bucur cu adevărat, Dr. Swan.”
„Hai, lasă-mă să-ți iau eu cafeaua de data asta,” a spus.
Și, la fel, a dispărut din nou, plecând să salveze alte vieți, așa cum era destinat să o facă.
