Loredana Ionescu
O cunoscusem pe tanti Elena înainte să învăț să citesc.
Locuia în casa de lângă a noastră de mai bine de cincizeci de ani și, pentru mine, fusese întotdeauna mai mult decât o vecină.
Când mama lucra în schimbul doi, ea era cea care mă aștepta după școală cu o farfurie de supă caldă.
Îmi cosea nasturii.
Îmi punea plasturi pe genunchii juliți.
Iar în fiecare Ajun de Crăciun îmi pregătea cozonac și îmi spunea aceeași poveste.
— Să nu uiți niciodată, Andreea… oamenii buni nu rămân niciodată singuri.
Anii au trecut.
M-am căsătorit.
Am divorțat.
M-am întors în casa părintească după moartea mamei.
Tanti Elena avea deja optzeci și trei de ani.
Mergea mai greu.
Îi făceam cumpărăturile.
Îi duceam medicamentele.
Îi tundeam trandafirii.
Era modul meu de a-i mulțumi pentru copilăria pe care mi-o făcuse atât de frumoasă.
Apoi, într-o zi, totul s-a schimbat.
Am sunat la ușa ei, așa cum făceam în fiecare marți.
Mi-a deschis doar câțiva centimetri.
Nu m-a lăsat să intru.
— Nu mai este nevoie să vii atât de des, mi-a spus zâmbind forțat.
— De ce?
— Acum mă ajută Alex.
— Cine este Alex?
— Un băiat extraordinar.
L-am cunoscut întâmplător.
Îmi face cumpărăturile.
Îmi ține companie.
S-a îndrăgostit de mine, glumi ea.
Am râs.
Ea nu.
Am plecat cu un sentiment ciudat.
Două zile mai târziu l-am văzut.
Un tânăr de cel mult douăzeci și doi de ani ieșea din curtea ei.
Purta un hanorac gri și o șapcă trasă pe ochi.
Înainte să urce în mașină s-a uitat atent în jur.
Parcă verifica dacă îl urmărește cineva.
Din acel moment a început să vină aproape zilnic.
Uneori pleca seara târziu.
Alteori mașina lui rămânea peste noapte în fața casei.
După numai două săptămâni intra fără să mai bată.
Avea propria cheie.
Dar cel mai ciudat lucru era altul.
Tanti Elena dispăruse.
Nu mai stătea pe bancă.
Nu mai uda florile.
Nu mai hrănea pisicile din cartier.
Draperiile erau trase permanent.
Îi trimiteam mesaje.
Primeam mereu același răspuns.
„Sunt bine. Nu-ți face griji.”
Exact aceleași cuvinte.
De fiecare dată.
Fără nicio greșeală.
Fără inimioarele pe care le punea mereu.
Nu semăna deloc cu ea.
Într-o după-amiază l-am surprins pe Alex cărând doi saci mari de gunoi.
Păreau foarte grei.
Când m-a văzut, a înlemnit.
Apoi a zâmbit forțat.
— Fac curățenie.
A urcat sacii în portbagaj și a plecat în grabă.
Noaptea aceea n-am dormit aproape deloc.
A doua zi dimineață, curierul a lăsat din greșeală un colet destinat lui tanti Elena pe veranda mea.
L-am luat și am mers la ea.
Am sunat.
Nimic.
Am bătut.
Nimic.
Am observat atunci că fanta pentru scrisori era plină.
Facturi.
Plicuri.
Reviste.
Tanti Elena nu lăsa niciodată corespondența să se adune.
Mi-am amintit că, în urmă cu ani, îmi dăduse o cheie de rezervă.
— Să o ai.
Nu se știe niciodată.
Am fugit acasă.
Am luat cheia.
Am intrat.
Casa era curată.
Prea curată.
Mirosea puternic a clor.
Fotografiile dispăruseră.
Biblia de pe noptieră nu mai era.
Nici andrelele cu care tricota.
Nici ochelarii.
Parcă cineva încercase să șteargă orice urmă că acolo locuise o bătrână.
— Tanti Elena!
Am strigat.
Nimic.
Atunci am auzit.
Toc.
Toc.
Toc.
Trei bătăi lente.
Veneau de jos.
Din subsol.
Mi s-a făcut pielea de găină.
Am alergat spre ușa subsolului.
Era încuiată.
Dar cheia era în yală.
Am deschis cu mâinile tremurânde.
Scările coborau într-un întuneric aproape complet.
— Este cineva aici?
Din nou.
Toc.
Toc.
Toc.
Am aprins lanterna telefonului.
Am coborât.
La capătul scărilor era o ușă metalică.
Bătăile veneau din spatele ei.
Am tras zăvorul.
Când ușa s-a deschis, am simțit că mi se oprește inima.
Tanti Elena era acolo.
Nu era legată.
Nu era rănită.
Stătea pe un fotoliu vechi și plângea.
Când m-a văzut, s-a ridicat și m-a îmbrățișat.
— Știam că vei veni…
Nu înțelegeam nimic.
— Ce s-a întâmplat?
Femeia izbucni în lacrimi.
— Alex nu este cine crezi.
În acel moment s-a auzit zgomotul unei mașini oprind în curte.
Alex se întorsese.
Am încuiat ușa subsolului pe interior.
Am sunat imediat la 112.
În timp ce așteptam poliția, tanti Elena mi-a spus adevărul.
Cu o lună înainte, Alex îi livrase un colet.
Observase că locuia singură.
Începuse să vină zilnic.
Îi făcea cumpărături.
Îi câștigase încrederea.
Apoi îi spusese că cineva încearcă să-i fure casa și că trebuie să o protejeze.
Convinsese bătrâna să semneze mai multe documente despre care îi spusese că sunt pentru „siguranța proprietății”.
De fapt, erau procuri și acte de vânzare.
Când ea începuse să își dea seama că fusese înșelată și voise să cheme un avocat, Alex îi luase telefonul și o mutase în subsol, spunându-i că este mai sigur să nu fie văzută până rezolvă problema.
Îi aducea mâncare.
Dar îi controla fiecare mișcare.
Mesajele pe care le primeam nu erau scrise de ea.
Le trimitea el.
Poliția a sosit în câteva minute.
Alex încerca să fugă prin spatele casei.
A fost prins înainte să ajungă la mașină.
Ancheta a scos la iveală un adevăr și mai șocant.
Nu era la prima victimă.
Mai multe persoane în vârstă din alte județe fuseseră înșelate prin aceeași metodă.
Se apropia de ele.
Le câștiga încrederea.
Le convingea să semneze acte.
Apoi dispărea.
De această dată însă nu mai apucase.
Procura nu fusese încă înregistrată.
Casa rămăsese pe numele lui tanti Elena.
Câteva luni mai târziu, bătrâna s-a mutat într-un apartament aflat chiar lângă mine.
— Nu vreau să mai locuiesc singură, mi-a spus.
I-am zâmbit.
— Nici nu mai trebuie.
În fiecare seară bem împreună câte un ceai.
Iar înainte să plec acasă, ea îmi spune de fiecare dată aceeași frază pe care mi-o spunea și când eram copil:
— Vezi? Oamenii buni nu rămân niciodată singuri.
Și de fiecare dată mă gândesc că, dacă în ziua aceea aș fi ignorat cele trei bătăi venite din subsol, poate că femeia care mi-a fost a doua mamă nu ar mai fi avut niciodată șansa să le rostească.
