Georgescu Dragos
Credeam că doar îi făceam un favor vecinei mele, întrerupându-i cina, dar totul s-a schimbat când am privit pe fereastră. Ceea ce am văzut în acea seară nu era doar o ceartă de familie — era o trădare care avea să distrugă tot ce credea ea că știe. Știi cum se spune că timpul zboară atunci când nu ești atent? Exact așa au trecut ultimii cinci ani de când m-am mutat în acest cartier liniștit. După un divorț dureros, aveam nevoie de un loc unde să mă regăsesc, un loc unde să mă pot bucura de liniște și singurătate. Nu mă așteptam să leg prietenii apropiate, dar apoi Hazel s-a mutat lângă mine, alături de soțul ei, Sebastian, și lucrurile s-au schimbat.
Ne-am înțeles imediat. Era genul acela rar de persoană care te făcea să te simți văzut și înțeles — cineva căruia îi puteai spune orice. Prietenia noastră a crescut rapid, de la discuții ocazionale peste gard la întâlniri matinale pentru cafea în bucătărie. Sebastian era mereu acolo în fundal, genul de tip care nu provoca niciodată probleme. Căsnicia lor părea perfectă, cel puțin la suprafață. Dar, în ultima vreme, Hazel nu mai era ea însăși. Era mai agitată, aruncând comentarii criptice despre cum lucrurile „deveneau ciudate” acasă, mai ales în legătură cu soacra ei, Donna.
Hazel spunea că Donna crea probleme pe ascuns, răspândind minciuni despre ea și făcându-i viața mai grea decât era necesar. La început, am crezut că exagerează. Până la urmă, cât de rău putea să fie, nu? O întâlnisem pe Donna de câteva ori; părea o soacră tipică, un pic posesivă, dar nimic ieșit din comun. Apoi, ieri, Hazel m-a sunat cu o cerere ciudată. M-a rugat, din senin, să-i întrerup cina de familie.
„La șapte fix,” mi-a spus. Nicio altă explicație, doar o urgență în vocea ei care m-a făcut să accept fără să insist pentru detalii.
Am crezut că vrea doar să scape de un alt moment stânjenitor cu familia. Dar ce s-a întâmplat după… ei bine, să spunem doar că nu eram pregătită.
Așa că, la ora 19:00, mă aflam la ușa lui Hazel. Am bătut de două ori și Sebastian mi-a răspuns cu zâmbetul lui obișnuit. „Addison! Ce surpriză. Intră,” mi-a spus, făcându-mi loc să intru. Dar, înainte să pot răspunde, Hazel a apărut în grabă, aproape împingându-l din drum. M-a prins strâns de mână și, înainte să-mi dau seama, m-a tras afară din nou. „Hazel, ce se întâmplă?” am întrebat, cu inima bătându-mi tare în piept, în timp ce mă conducea prin curte, în casa mea. „De ce m-ai scos de acolo? Trebuie să-mi explici ce se întâmplă.”
„Doar… vino cu mine,” mi-a spus Hazel, cu vocea tremurând. „O să vezi imediat. Avem o vedere perfectă de la fereastra ta de sus.”
Am urmat-o, încă confuză, dar prea curioasă să refuz. M-a dus sus, în camera de oaspeți, deschizând ușa.
Ne-am ghemuit lângă fereastra care dădea spre sufrageria ei. Vederea era perfectă, exact cum spusese. Puteam vedea direct în bucătăria ei, unde Sebastian și Donna terminau pregătirile pentru cină. „Ce facem aici, Hazel?” am șoptit, cu respirația tăiată. Eram nervoasă, deși încă nu știam de ce.
Nu mi-a răspuns. În schimb, mi-a arătat spre soacra ei. Atunci am văzut-o pe Donna, aplecându-se peste mâncare, aruncând priviri rapide în jur, ca și cum se asigura că nu o vede nimeni. M-am apropiat mai mult, încercând să văd mai bine. Oare presăra ceva în mâncare?
M-am întors spre Hazel, cu mintea năucită. „Ea… Ea otrăvește mâncarea?” am șoptit îngrozită. Hazel a clătinat din cap. „Nu e otravă, dar aproape. Mă sabotează de luni de zile, Addison. Pune prea multă sare, arde intenționat mâncarea, apoi stă și se uită cum toată lumea se plânge de cât de groaznic gătesc.”
Am rămas cu gura căscată. „Face asta intenționat? De ce?”
„Nu știu,” a admis Hazel, cu vocea înecată de frustrare. „Vrea să mă facă să par incompetentă în fața lui Sebastian. De fiecare dată când ceva nu merge bine, parcă obține o satisfacție ciudată din asta.” Tocmai mă pregăteam să spun ceva, când o mișcare din colțul ochiului mi-a făcut stomacul să se strângă. Am înlemnit, ochii mei lărgindu-se.
„Hazel,” am șoptit urgent, „uită de Donna pentru o secundă. Privește acolo…”
Inima mi s-a strâns în piept când am privit de la fereastră, abia reușind să cred ceea ce vedeam. Acolo, la doar câțiva centimetri unul de altul, erau Sebastian și sora lui Hazel, Zoey. Mâna lui Sebastian i-a atins brațul, rămânând acolo prea mult timp. Apoi s-a întâmplat. S-au sărutat. Și nu a fost un sărut accidental, scurt, ci unul lung, lent și intenționat.
Stomacul mi s-a întors. Asta nu era doar o neînțelegere. Era o trădare — crudă și reală. Hazel fusese îngrijorată de soacra ei, Donna, dar asta? Asta era ceva cu totul diferit.
Lângă mine, Hazel a înghețat, fața i s-a albit în timp ce încerca să proceseze ceea ce se întâmpla chiar în fața ei. Corpul ei tremura, de parcă abia mai putea să se țină pe picioare. Am încercat să-i prind mâna, dar ea s-a retras, ochii ei fixați pe scena de jos. Furia care mocnea în ea era aproape tangibilă. N-am îndrăznit să vorbesc.
„Asta,” a spus ea, cu vocea aproape controlată, „asta se termină în seara asta.” Ochii ei s-au întors spre mine, o determinare feroce înlocuind șocul inițial. „Nu o să las asta să treacă. Niciuna dintre ele.”
Și-a scos telefonul din buzunar, degetele tremurând în timp ce începea să facă poze scenei: soacra ei strecurându-se prin bucătărie și soțul ei apropiindu-se de Zoey. „Hazel, ești sigură?” am întrebat, deși știam că întrebarea era inutilă. Era mai mult decât sigură.
„Absolut,” a spus ea, cu o margine tăioasă în voce. „Am suportat prea mult prea mult timp. Toți cred că sunt oarbă, că nu observ ce se întâmplă în jurul meu. Ei bine, în seara asta, vor învăța.”
Fără să ezite, mi-a înmânat telefonul și mi-a spus: „Rămâi pe linie. O să înregistrezi totul.” Înainte să pot răspunde, Hazel a coborât în grabă scările. Am privit, cu pulsul accelerat, telefonul lipit de ureche. Pașii ei erau hotărâți, fiecare răsunând în liniștea care se așternuse în casă.
Sebastian și Zoey au înghețat când a intrat în cameră. Sebastian s-a retras de lângă Zoey ca un adolescent vinovat prins ieșind pe furiș după ora de culcare, fața lui devenind palidă.
„Hazel?” a bâiguit el. „Ce faci aici?” Vocea lui Hazel era rece, fiecare cuvânt încărcat de furie controlată. „Ce fac aici? Nu, Sebastian. Întrebarea mai bună este, ce faci TU?”
Ochii lui Zoey s-au mărit, panică licărindu-i în privire. Și-a deschis gura, probabil ca să înceapă să inventeze scuze, dar Hazel a oprit-o imediat.
„Zoey, nici să nu încerci,” i-a tăiat Hazel vorba, cu vocea tremurândă de furie și durere. „Știi exact ce am văzut.”
Zoey a început să se apere, dar pentru Hazel, nu mai era nimic de discutat. Totul se terminase.
