Georgescu Dragos
Am crescut într-o familie adoptivă care mi-a oferit tot ce a putut: prânzuri împachetate cu grijă, aplauze la spectacolele școlare, chiar și atunci când eram doar un copac de carton în fundal. Dar, oricât de calzi și răbdători au fost, mereu am simțit că lipsește ceva esențial: cunoașterea rădăcinilor mele. Documentele de adopție nu ofereau niciun indiciu despre părinții mei biologici; totul era învăluit în mister.
Vecina mea a copiat tot ce făceam până când am descoperit motivul sfâșietor
La 27 de ani, viața mea părea să prindă contur: un job stabil, un salariu decent, weekenduri libere. Dar fericirea a fost de scurtă durată. O boală misterioasă m-a forțat să renunț la muncă, iar la 30 de ani, după ce am fost concediată pe nedrept dintr-un post de bonă, m-am trezit fără direcție. În acel moment de disperare, am primit un apel care avea să-mi schimbe viața:
„Ellie? Sunt Jake, avocatul tatălui tău, Henry. A decedat recent și te-a desemnat moștenitoarea fermei sale, situată la aproximativ 30 de kilometri de oraș. Poți veni mâine să ridici cheile.”
Șocată de existența unui tată biologic și a unei moșteniri neașteptate, am decis să vizitez ferma. Casa era în paragină, cu vopseaua decojită și curtea invadată de buruieni. Dar hambarul strălucea de curățenie, cu ușile solide și vopseaua roșie proaspătă. În interior, animalele erau bine îngrijite, iar un câine prietenos părea să mă aștepte. Cineva avusese grijă de fermă în absența tatălui meu.
În casă, un singur tablou atârna pe perete: un bărbat în jur de 50 de ani, cu ochi calzi. Privindu-l, am simțit o conexiune inexplicabilă. Deși nu-l cunoșteam, am decis să rămân și să dau o șansă noii mele vieți. Zilele au trecut cu muncă fizică: repararea gardului, vopsirea pridvorului, colectarea ouălor. Simțeam că, în sfârșit, aparțin unui loc.
Dar liniștea a fost perturbată de apariția vecinei mele, Linda. Inițial, părea timidă, apoi ciudată, iar în cele din urmă, a început să copieze tot ce făceam: gardul galben, cutia poștală cu pasărea sculptată, florile de margarete plantate în curte. Chiar și rutina mea de yoga era imitată cu stângăcie. Confuză și frustrată, am decis să o confrunt.
În casa ei, am descoperit zeci de scrisori adresate mie, toate semnate de ea. Într-una dintre ele, mărturisea:
„Dragă Ellie, nu știu cum să-ți vorbesc. Sunt… mama ta. Când te-ai născut, eram copleșită de viață. Tatăl tău a considerat că e mai bine să fii crescută de o familie stabilă. Dar mereu am știut de tine. După moartea lui, am avut grijă de fermă. Când ai venit, nu știam cum să mă apropii de tine, așa că am început să te imit. Era modul meu de a fi aproape.”
Am fugit, copleșită de revelație. Zile întregi am stat închisă în casă, încercând să procesez informația. Apoi, într-o dimineață, am găsit un teanc de scrisori pe verandă, câte una pentru fiecare an din viața mea. Le-am citit pe toate, descoperind o mamă care, deși absentă fizic, fusese mereu prezentă în gândurile și dorințele ei pentru mine.
În cele din urmă, am ieșit afară și am văzut că grădina fusese îngrijită, animalele hrănite. Pe verandă, un borcan cu gem și un bilet:
„Am salvat laptele din frigider. Mamă.”
Pentru prima dată, cuvântul „mamă” nu părea străin. Am decis să o abordez pe Linda. Am găsit-o în curte, încercând din nou să facă yoga. I-am spus:
„Te descurci bine, dar fără pălărie îți va fi mai ușor.”
A zâmbit timid și a renunțat la pălărie. Am început să practicăm yoga împreună, iar apoi am băut ceai în casa mea, discutând despre trecut și despre posibilitatea unui nou început.
Gardul galben, odinioară simbol al individualității mele, a devenit acum un simbol al reconcilierii și al noii noastre relații. În sfârșit, nu mai eram singură.
