Laciu Andreea
În blocul nostru, la etajul 3, locuiește un bărbat pe care nimeni nu-l cunoaște. Îi știm doar prenumele — Doru — pentru că e scris pe cutia poștală, cu marker negru, litere tremurate. Nu vorbește cu nimeni, nu răspunde la saluturi și evită să urce în lift cu alții.
Unii vecini spun că e ciudat. Alții că are probleme psihice. Copiii îi spun „Domnul Tăcere”. Eu îi spun „bărbatul de care m-am temut fără motiv”.
Totul s-a schimbat într-o zi de luni.
Era început de martie, dar încă era frig. Eram grăbit spre muncă, coborând scările, pentru că liftul era, evident, blocat la etajul 10.
Țineam o pungă cu deșeuri menajere într-o mână și geanta de laptop în cealaltă. În buzunar, telefonul vibra continuu – șeful deja întreba de ce nu eram în ședință.
Pe treapta dintre etajul 2 și 1, am alunecat.
N-am mai apucat să mă prind de balustradă. Am simțit doar o durere ascuțită în gleznă și o căzătură rapidă, stupidă. Capul mi-a izbit un colț de treaptă și am rămas acolo, semi-conștient, cu o pâlpâire roșie în ochi și un țiuit în urechi.
Timpul s-a făcut gelatină. Nu știu cât am stat acolo. Poate 5 minute. Poate 15. Niciun pas pe scări. Niciun vecin. Doar eu și zgomotul înfundat din propriul corp.
Apoi, pași. Grei. Încetiniți. De sus.
Un chip s-a aplecat deasupra mea. Un chip cunoscut, dar pe care nu-l privisem niciodată cu adevărat. Doru.
M-a întrebat încet:
— Ești conștient?
Am înclinat capul.
— Nu poți mișca?
Am încercat să mă ridic, dar o durere ascuțită m-a trântit înapoi. Probabil gleznă fracturată. Sânge pe tâmplă.
— Nu te mișca. Suni pe cineva?
Am dat din cap că nu.
— Atunci sun eu.
Și a scos un telefon vechi, cu taste. A format 112 și a vorbit cu o voce calmă, clară. Cu toate detaliile.
— Da, blocul E2, strada Mioriței. Bărbat căzut pe scări. Conștient, cu sângerare la cap, posibil entorsă sau fractură la gleznă. Rămân cu el până vine ambulanța.
A stat lângă mine, pe jos, timp de 20 de minute. Fără să vorbească. Fără să se uite la telefon. Doar veghea.
— Ai mai pățit ceva de genul? l-am întrebat.
— Da, a răspuns după o pauză. Cu fratele meu. Când eram mic.
Și-atât.
Când a venit ambulanța, i-a ajutat pe paramedici să mă ridice. S-a asigurat că mi-au luat toate lucrurile. Le-a spus pe unde să meargă, pentru că rampa e blocată de mașini parcate prost. Cunoștea blocul mai bine decât oricine.
Înainte să închidă ușa ambulanței, s-a aplecat spre mine:
— Vei fi bine. Și… dacă ai nevoie de ajutor, eu sunt acolo. Etajul 3, ușa din capăt.
Am stat două săptămâni în recuperare. În tot acest timp, nimeni din bloc nu m-a sunat, deși toți știau.
Doar într-o dimineață, cineva a lăsat în cutia mea poștală o pungă de cumpărături: pâine, lapte, o conservă de supă și un pachet de biscuiți. Nicio notă. Nimic.
Dar pe punga de plastic era scris cu marker negru: „Să ai grijă de tine.”
Am știut cine era și lacrimile au început să curgă pe obraz.
După ce m-am întors acasă, m-am dus la ușa lui. Am bătut ușor. A deschis fără să pară surprins.
— Ce faci? Ai revenit pe picioare, zise, și o umbră de zâmbet i s-a desenat în colțul gurii.
— Da. Și voiam să-ți mulțumesc. Pentru tot. M-ai salvat.
A dat din cap. Apoi a spus, simplu:
— Știu cum e să nu te ajute nimeni. De-aia încerc să nu fiu nimeniul altora.
De atunci, ne salutăm. Uneori bem cafea în fața blocului, în tăcere. Am aflat că a fost paramedic, acum pensionat. A trăit singur toată viața, dar a văzut mai multă durere și mai multă dragoste decât cei care vorbesc toată ziua.
A devenit prietenul meu. Prietenul pe care nu-l aștepți, dar care vine exact când ai nevoie.
Uneori, cei mai importanți oameni sunt cei de care ne ferim fără motiv. Pentru că tăcerea lor nu înseamnă indiferență. Înseamnă doar că au văzut prea mult și vor să păstreze puținul bun în liniște.
Doru e acolo. Etajul 3, ușa din capăt.
Și mă bucur că într-o zi de luni, m-a văzut. Și a ales să nu treacă mai departe.
Sursă foto: Pixabay
