Mirela Loșniță
La două săptămâni după înmormântarea bunicului meu, telefonul a sunat. O voce necunoscută a rostit cuvinte care mi-au tăiat genunchii: „Bunicul tău nu era cine crezi tu că a fost.” Nu aveam nici cea mai mică idee că omul care m-a crescut ascundea un secret atât de mare încât avea să-mi schimbe viața. Aveam doar șase ani când mi-am pierdut părinții.
Zilele care au urmat au fost întunecate, pline de șoapte despre șoferul beat care i-a ucis și despre ce urma să se întâmple cu mine. Cuvintele „plasament” și „asistență maternală” pluteau prin casă, iar gândul că voi fi trimisă departe mă îngrozea.
Bunicul m-a crescut fără ajutor – iar după ce l-am îngropat am descoperit secretul pe care l-a ascuns toată viața
Dar bunicul m-a salvat.
Avea 65 de ani, era obosit, cu probleme la spate și genunchi, dar a intrat în sufrageria în care toți adulții dezbăteau soarta mea și a lovit masa cu palma.
„Vine cu mine. Am zis.”
Din clipa aceea, bunicul a devenit lumea mea întreagă.
Mi-a dat dormitorul cel mare și și-a luat camera mică. A învățat de pe YouTube să îmi împletească părul, îmi pregătea pachetul în fiecare dimineață și venea la toate serbările și ședințele cu părinții.
Era eroul meu și modelul meu.
La zece ani, i-am spus:
„Bunicule, când o să cresc, vreau să fiu asistent social, ca să salvez și eu copii cum m-ai salvat tu.”
M-a strâns atât de tare în brațe, încât am crezut că-mi crapă coastele.
„Poți fi orice vrei, copila mea. Orice.”
Dar realitatea era că nu aveam niciodată prea mult.
Nicio vacanță, nicio comandă de mâncare, nicio surpriză. Crescând, am început să observ un tipar în viața noastră.
„Bunicule, pot să-mi iau și eu o pereche de blugi ca la ceilalți?”
„Nu ne permitem, draga mea.”
Asta îmi spunea de fiecare dată. Și uram fraza asta mai mult decât orice.
Fetele de la școală purtau haine de firmă, eu purtam lucruri primite de la alții. Ele aveau telefoane noi, al meu era un model vechi, obosit.
Mă supăram pe el, apoi mă simțeam vinovată că mă supăr. Era o furie copilărească, urâtă, pe care nu știam să o controlez.
Apoi bunicul s-a îmbolnăvit, iar furia mea s-a transformat în teamă.
Omul care îmi ținuse lumea pe umeri nu mai putea urca scările fără să rămână fără aer. Nu ne permiteam o asistentă, așa că am avut grijă de el singură, în timp ce încercam să termin liceul.
„O să fiu bine, copila mea. E doar o răceală”, spunea el.
Mintise. Știam asta.
Îl ajutam să meargă la baie, îi dădeam supă cu lingurița și mă asiguram că își ia medicamentele. Îl vedeam cum se topește pe zi ce trece, iar panica mă sufoca.
Într-o seară, în timp ce îl ajutam să se așeze în pat, mi-a spus ceva care m-a neliniștit.
„Lila, trebuie să-ți spun ceva.”
„Mai târziu, bunicule. Ești obosit.”
Dar nu am mai avut parte de „mai târziu”.
A murit în somn.
Tocmai absolvisem liceul și, în loc să mă simt entuziasmată, mă simțeam pierdută, blocată între disperare și gol.
Am încetat să mănânc cum trebuie. Nu dormeam. Apoi au început să vină facturile. Casa era a mea, dar nu știam cum aveam să o păstrez.
Două săptămâni după înmormântare, m-a sunat un număr necunoscut.
„Sunt doamna Reynolds. Vă sun din partea băncii, în legătură cu bunicul dumneavoastră.”
Am crezut că voi afla de datorii uriașe. Dar doamna Reynolds mi-a spus ceva de neimaginat:
„Bunicul tău nu era cine crezi. Trebuie să vorbim.”
Am mers la bancă, tremurând. Ea m-a condus într-un birou mic.
„Nu datora nimic”, mi-a spus. „Dimpotrivă. Bunicul tău a fost unul dintre cei mai dedicați clienți pe care i-am avut.”
Nu înțelegeam. Noi nu avuseserăm niciodată bani.
Apoi mi-a spus adevărul:
Acum 18 ani, bunicul deschisese un cont special — un fond educațional pe numele meu — și depusese bani în fiecare lună. Fusese econom și calculat, refuzând orice cheltuială în plus ca să îmi asigure mie un viitor.
Mi-a înmânat apoi un plic. În interior era o scrisoare scrisă cu câteva luni înainte.
Draga mea Lila,
Dacă citești asta, înseamnă că nu te mai pot conduce eu la facultate, iar asta îmi rupe sufletul.
Știu că am spus „nu” de multe ori. Am făcut-o ca tu să poți ajunge acolo unde ai visat.
Casa este a ta. Facturile sunt plătite pentru o perioadă. Iar fondul acoperă studii, cărți și, în sfârșit, un telefon nou.
Sunt atât de mândru de tine. Sunt cu tine, mereu.
Cu toată dragostea, Bunicul.
Am izbucnit în plâns chiar acolo, în birou.
Pentru prima dată de la moartea lui, nu m-am mai simțit înecată.
„Câți bani sunt în cont?” am întrebat.
„Suficient pentru patru ani de facultate, cazare, masă și un sprijin lunar”, mi-a răspuns ea.
Am aplicat la cel mai bun program de asistență socială din stat. Am fost acceptată în două zile.
În seara aceea, am ieșit pe verandă, am privit spre stele și am șoptit:
„Mă duc, bunicule. O să-i ajut pe toți, așa cum m-ai ajutat tu pe mine. Ai fost eroul meu până în ultima clipă.” Iar sacrificiul lui, ascuns în tăcere, a fost cel mai mare gest de iubire pe care l-am primit vreodată.
