Laciu Andreea
Lumina dimineții pătrundea prin perdelele subțiri și se așternea peste masa din bucătărie, unde Ana ștergea urmele de firimituri rămase de la micul dejun. Mâinile ei lucrau mecanic, dar mintea era departe, prinsă în aceeași încleștare care o apăsa zi de zi.
În camera alăturată, cei doi copii, Daria și Mihai, își pregăteau ghiozdanele. Ana îi privea din prag, cu drag și oboseală amestecate. De când se născuseră, viața ei fusese o alergare neîntreruptă: trezitul noaptea, pregătitul meselor, spălatul hainelor, lecțiile, vizitele la doctor, ordinea din casă.
Totul, fără salariu. Fără fluturași de plată. Fără bonificații.
Radu, soțul ei, coborî scările cu pași apăsați. Se opri lângă ea, își luă servieta și, cu un oftat scurt, spuse:
— Ei, Ana, încă o zi în care eu plec la muncă, iar tu… rămâi aici să faci… ce faci tu pe-acasă.
Tonul lui era ca un vârf de cuțit ascuns într-un zâmbet.
Ana strânse buzele. Ar fi vrut să-i răspundă că ce făcea ea ținea în picioare casa, că dacă ar fi dispărut măcar o zi, el ar fi priceput cât de multă muncă neplătită însemna totul. Dar nu spuse nimic.
— Știi, poate ar fi timpul să-ți găsești și tu ceva de lucru. Nu e corect să trag numai eu, continuă Radu, în timp ce își încheia haina.
Daria și Mihai se opriră din împachetat. Ana simți privirile lor mirate, aproape speriate.
— Am de lucru, Radu. Doar că tu nu-l vezi, rosti ea, încet.
— Da, sigur. „Gospodăria”… Câte vase ai de spălat azi?
Gluma lui răsună în bucătărie, grea și amară.
După ce ușa s-a trântit în urma lui, Ana a rămas în picioare, cu mâna pe spătarul scaunului. O ardea în piept rușinea de a fi judecată, de parcă zilele ei pline de treabă ar fi fost doar un moft.
Când i-a condus pe copii la școală, s-a uitat pe stradă la femeile care mergeau grăbite spre serviciu, cu gențile elegante și telefoanele lipite de ureche. O parte din ea le invidia. Alta, poate mai profundă, știa că și dacă ar fi vrut, acum nu mai putea pleca la un program fix de opt ore. Copiii erau mici, iar ea nu avea pe nimeni să-i ajute.
La prânz, a pregătit supă de pui și o tocăniță de cartofi, a întins rufele în curte și a șters praful din toate camerele. Seara, când copiii s-au întors, i-a ascultat la teme și le-a citit o poveste. Apoi a așteptat, cu o neliniște surdă, întoarcerea lui Radu.
Când el a intrat, era obosit și nervos. S-a așezat la masă și a privit farfuriile.
— Măcar mâncarea arată bine, a zis, cu un aer de superioritate.
Ana a simțit un fior rece în spate.
— Mă bucur că-ți place.
— Știi ce mi-a zis azi un coleg? Că nevasta lui câștigă aproape cât el. Și uite așa și-au luat mașină nouă. Dar noi? Noi stăm pe loc, fiindcă doar eu întrețin familia.
Cuvintele lui au căzut una câte una, grele, apăsătoare. Ana a simțit că ceva în ea se rupe.
— Radu, de ce crezi că eu nu muncesc? De ce nu vezi tot ce fac?
— Ana, hai să fim serioși. Ce faci tu aici poate face oricine. O femeie adevărată contribuie financiar, nu doar spală podele.
În privirea lui era un dispreț care i-a înțepat inima. Ana s-a ridicat încet de la masă.
— O femeie adevărată? Știi câte ore muncesc eu pe zi? Ai vreo idee câte mese gătesc, câte haine calc, câte nopți am stat trează lângă copii? Fără concediu. Fără pauză. Fără salariu.
— Hai, nu exagera. Nu e ca și cum ești epuizată…
Atunci, lacrimile i-au urcat în ochi, fierbinți.
— Radu, sunt epuizată. Dar nu de munca asta. Ci de tine. De felul în care mă faci să mă simt ca o povară.
El a tăcut. Pentru o clipă, părea că o privește altfel.
— Eu… Eu doar vreau să ne fie mai bine…
— Și crezi că umilindu-mă ne va fi mai bine?
Ana își freca palmele una de alta, ca să-și țină tremurul sub control.
— Dacă mâine aș pleca, ți-ai da seama câte fac. Ți-ai da seama cât preț are munca pe care tu o disprețuiești.
Radu și-a coborât ochii spre farfurie. În bucătărie s-a lăsat o liniște grea.
— Poate ai dreptate, a murmurat în cele din urmă. Poate… am fost nedrept.
Ana s-a sprijinit de chiuvetă, încercând să-și domolească bătăile inimii.
— Vreau doar să mă respecți. Vreau să înțelegi că și eu contribui. Fără mine, casa asta s-ar prăbuși.
În tăcerea care a urmat, Radu s-a ridicat și a venit lângă ea. Nu era un gest mare, dar era primul pas.
— Îmi pare rău. N-ar fi trebuit să spun toate acele lucruri.
Ana l-a privit cu ochi roșii de oboseală și durere.
— Știu că muncești mult. Dar și eu muncesc. Și am nevoie să știi asta.
În seara aceea, când copiii dormeau, Radu s-a dus în bucătărie și a spălat vasele fără să spună nimic. Iar Ana, din prag, l-a privit cu o tristețe amestecată cu speranță.
Poate că într-o zi avea să înțeleagă pe deplin. Poate că într-o zi munca ei nevăzută nu va mai fi considerată mai puțin valoroasă.
Până atunci, Ana și-a promis că n-o să mai lase rușinea să-i umbrească demnitatea. Pentru că știa că ceea ce făcea ea avea un preț pe care nimeni, nici măcar soțul ei, n-avea dreptul să-l disprețuiască.
Sursă foto: Pixabay
