Mirela Loșniță
Soțul meu a refuzat să cumpere o mașină de spălat nouă și mi-a spus să spăl totul de mână, pentru că i-a promis mamei lui o vacanță în schimb. La șase luni după ce am născut, cu mii de hăinuțe de bebeluș de spălat și epuizată până la os, am crezut că soțul meu va înțelege situația când mașina de spălat s-a stricat. În loc să mă sprijine, a ridicat din umeri și mi-a spus calm: „Spală-le de mână, așa făceau femeile înainte.”
Viața mea devenise un haos continuu: alăptat, schimbat scutece, curățenie, gătit și… spălat. Atât de mult spălat. Bebelușii schimbă mai multe haine într-o zi decât o echipă întreagă de fotbal. Într-o zi bună, spălam opt kilograme de haine. Într-una proastă, renunțam să mai număr.
Soțul meu a refuzat să cumpere o mașină de spălat nouă și mi-a spus să spăl totul de mână, pentru că i-a promis mamei lui o vacanță
Într-o zi, mașina de spălat a murit. A scos un sunet ciudat, a bolborosit puțin și… nimic. Am încercat să o repornesc, dar fără rezultat. Când Billy a venit acasă de la muncă, i-am spus direct:
„Mașina s-a stricat. Avem nevoie de una nouă.”
El și-a scos pantofii, s-a uitat în telefon și a zis: „Nu luna asta. Poate luna viitoare.”
„Cum adică luna viitoare? Billy, nu pot merge trei săptămâni fără mașină de spălat. Hainele copilului trebuie curățate zilnic.”
Atunci mi-a spus că a promis că va plăti vacanța mamei lui. Ea, care venea o dată pe lună, mânca ce găteam, dormea pe canapea și pleca. Nu schimba un scutec, nu făcea nimic concret.
Am început să discutăm în contradictoriu. I-am spus că e nedrept. El a zis doar: „Spală-le de mână. Așa făceau femeile timp de secole.”
Am rămas fără cuvinte. Dar dacă asta voia… asta avea să primească.
A doua zi, am început să spăl de mână. Prima tură a fost suportabilă. Apoi, durerile au început: spate, umeri, palme crăpate. Nu se oprea niciodată. Zilnic aceleași lucruri, în timp ce Billy se trântea pe canapea și se uita la TV.
Într-o seară, am căzut epuizată lângă el. Mă durea tot corpul. „Ce ai?” m-a întrebat. „Par obosită?” „Cam da.”
Am râs sec. Atunci am decis că e timpul ca el să simtă ce înseamnă disconfortul.
A doua zi, i-am pregătit pachetul de prânz. În loc de mâncare, i-am pus pietre. Deasupra, un bilet: „Bărbații mergeau la vânătoare. Găsește-ți prânzul și fă-ți focul.”
Când s-a întors acasă, era furios: „Ai înnebunit? Mi-am deschis cutia în fața colegilor!”
„Public, nu-i așa? Cum e să fii umilit?”
A început să gesticuleze. A spus că e copilăresc. Dar eu l-am înfruntat: „Eu am cerut ajutor. Mi-ai spus că-s mofturi. Dacă eu pot spăla haine ca-n 1800, tu poți mânca precum un om preistoric.”
Pentru prima oară, nu a avut replică.
Seara a fost ciudat de tăcut. A doua zi, a plecat devreme. Nu am întrebat unde merge. Spre seară, am auzit un zgomot la ușă. Când am intrat în hol, Billy instala o mașină de spălat nouă.
Nu a zis multe. Doar: „Am înțeles.”
L-am privit. Era jenat, dar sincer.
„Ar fi trebuit să te ascult de la început.”
„Da, ar fi trebuit.”
A plecat în tăcere. Și pentru prima dată, m-am simțit văzută. Ascultată. Și puțin, doar puțin, răzbunată.
