Roxana
Când m-am trezit din comă, aerul rece al salonului mi-a zguduit pieptul. Nu știam exact unde sunt, cât timp trecuse sau dacă lumea din jurul meu era reală. Dar primele cuvinte care mi-au atins auzul au fost cele care aveau să-mi schimbe viața pentru totdeauna.
— Cum moare, o trimitem pe bătrână la azil.
O voce familiară. Prea familiară. Fiul meu, Dragoș.
Mi-am ținut pleoapele închise. Mintea îmi era încă încețoșată, dar fraza aceea a pătruns în mine ca un cuțit. A continuat:
— Și apoi vedem ce facem cu casa. Important e să avem actele gata.
De data asta era Gabriela, fiica mea.
Pentru o clipă, am crezut că visez. Că delirul post-comă îmi juca feste. Dar nu. Vocile lor erau clare, reale, fără urmă de ezitare. Copiii pentru care muncisem o viață, pentru care făcusem sacrificii pe care nici nu le bănuiam vreodată, complotau… împotriva mea. Împotriva noastră. A mea și a Mariei, soția mea de aproape patruzeci de ani.
Doctorii le spuseseră că este puțin probabil să mă trezesc. Că accidentul vascular fusese grav, iar șansele mele erau mici. Probabil că exact asta le dăduse curajul. Dar să aud cum propriii mei copii discutau despre moartea mea cu atâta lejeritate… a fost mai dureros decât boala, decât operațiile, decât orice lovitură a vieții.
— Mama e naivă, a spus Dragoș. Dacă află că tata s-a dus, semnează orice.
Gabriela a râs scurt, un rânjet rece.
— Facem și pe îndurerații o vreme. Știi cum e: lumea se așteaptă la asta.
Și-au continuat discuția, îndepărtându-se pe hol. Pașii lor se topeau în zgomotul spitalului, dar cuvintele lor rămâneau ca o rană deschisă. Nu eram doar dezamăgit. Eram devastat.
Dar am rămas nemișcat. Dacă și-ar fi dat seama că i-am auzit, nu știam ce erau capabili să facă.
Câteva ore mai târziu, o asistentă a intrat să-mi aranjeze perfuziile. Era o femeie în vârstă, cu ochi blânzi, cei mai omenoși ochi pe care îi văzusem de când mă trezisem.
— Ați deschis ochii, a șoptit ea, surprinsă.
— Chemați-o pe soția mea, am spus în același ton. Să nu vorbească cu nimeni. Doar cu mine.
Asistenta m-a privit câteva secunde, apoi a dat din cap, fără întrebări.
Maria a ajuns după miezul nopții. Palidă, tremurând, cu ochii umflați de plâns. Se temuse pentru viața mea. Se temuse că nu mă va mai vedea niciodată conștient.
Când i-am spus ce auzisem, am văzut cum tot corpul ei se scutură. A dus mâna la gură ca să nu scoată un țipăt. Nu plângea cu zgomot, ci într-un fel dureros, profund, cum doar o mamă trădată de copiii ei poate să o facă.
— Nu pot să cred… nu copiii noștri… nu Dragoș… nu Gabriela…
— Ba da, Maria, am șoptit. Și nu ne putem întoarce cu spatele la asta. Trebuie să plecăm. Mâine.
Am văzut în ochii ei teamă, dar și hotărâre. Femeia cu care îmi petrecusem o viață întreagă știa că acum nu mai e vorba de sentimente, ci de supraviețuire.
Înainte de răsărit, eram gata.
Semnasem actele de externare înainte de a veni copiii. Medicul curant — un om discret, dar corect — acceptase să păstreze tăcerea după ce i-am explicat situația. Conturile noastre fuseseră închise cu o zi înainte, cu ajutorul Mariei. Transferurile fuseseră făcute. Iar o ambulanță privată, plătită din economiile noastre, ne aștepta în fața spitalului.
Asistenta care ajutase la externarea mea s-a apropiat de noi.
— Să mergeți. Și să nu vă uitați înapoi. Oamenii care pot vorbi așa despre propriii părinți… pot face mai mult decât vă imaginați.
I-am strâns mâna. Cred că fără ea nu aș fi reușit să parcurg drumul mental de care aveam nevoie.
Dimineața, la ora 8, Dragoș și Gabriela au apărut în salon, pregătiți să joace rolul copiilor îndurerați. Probabil aveau deja actele în geantă, cu speranța că vor lămuri totul rapid, înainte ca “bătrâna” — soția mea — să se prindă de ceva.
Patul era gol.
Asistenta le-a spus doar:
— A fost externat devreme.
Atât.
Am aflat mai târziu că Dragoș făcuse o criză de nervi, iar Gabriela sunase insistent la Maria, lăsând mesaje pline de îngrijorare prefăcută. Dar era prea târziu.
Eram deja la zeci de kilometri depărtare.
Odată ajunși la o pensiune discretă din nordul țării, am realizat adevărata dimensiune a loviturii. Nu doar că fuseserăm trădați de propriii copii, dar încercaseră să ne șteargă complet, cu sânge rece, pentru niște bani. Pentru o casă. Pentru câteva conturi.
În acea cameră mică, unde geamurile erau acoperite, iar aerul mirosea a lemn ud, Maria s-a așezat pe marginea patului și a spus, cu voce joasă:
— Unde am greșit?
N-am știut să-i răspund. Poate nu greșisem nicăieri. Poate viața îi schimbase, nu noi. Poate lăcomia nu are nevoie de motiv. Crește singură, în tăcere, până devine monstru.
În zilele următoare am luat decizii grele.
Am schimbat adresa oficială. Am închis total accesul copiilor la orice informație. Am redactat testamentul din nou. Totul. Fiecare detaliu.
Pentru prima dată în viața noastră, trebuia să ne protejăm… de cei pe care îi crescusem.
Apoi a venit momentul pe care nici eu, nici Maria nu-l anticipasem.
Câteva zile după ce “dispăruserăm”, lumea lor a început să se destrame.
Dragoș și Gabriela au mers la casă. Blocată.
Au încercat la bancă. Conturile închise.
Au încercat la rude. Nimeni nu știa nimic.
Au încercat la poliție, dar acolo figura mea apărea ca externat și cu deplasare voluntară.
Nu exista niciun motiv de anchetă.
Și atunci, mi-am dat seama: nu noi eram pierduți. Ei erau.
Într-o după-amiază rece, în timp ce Maria prepara un ceai în bucătăria mică a cabanei, am privit pe geam la ninsoarea care se așternea încet.
— O să vrei vreodată să ne întoarcem? m-a întrebat ea.
— Poate da. Poate nu. Dar nu acum. Mai avem timp.
Și știam că avea să vină acel timp. Dar nu era acum.
Pentru prima dată în ani, nu ne mai temeam pentru viitorul lor, ci pentru al nostru.
Și, într-un mod ciudat, liniștea aceea grea era o renaștere.
Nu mai eram părinții care trăiau pentru copii.
Eram doi oameni care începuseră o nouă viață.
Împreună.
Iar furtuna pe care o lăsaserăm în urmă… avea să-i schimbe pe ei, nu pe noi.
Disclaimer:
Povestea de mai sus a fost preluată din mediul online și are caracter narativ. Nu ne asumăm veridicitatea informațiilor prezentate. Scopul textului este strict acela de a oferi o experiență literară cititorilor.
