Vanatoru Andreea
Ayatollahul Ali Khamenei, în vârstă de 86 de ani, a dominat scena politică iraniană timp de aproape patru decenii, consolidând un regim care rivaliza cu statele sunnite din Golful Persic și care s-a poziționat în mod constant împotriva Statelor Unite și Israelului.
Ali Khamenei, liderul suprem din Iran, a fost ucis de SUA și Israel
De-a lungul anilor, el a înăbușit repetate revolte interne, demonstrând o abilitate strategică remarcabilă în menținerea controlului absolut asupra statului. Inițial perceput ca un succesor slab și improbabil al carismaticului fondator al Republicii Islamice, Ruhollah Khomeini, Khamenei a reușit să își consolideze treptat autoritatea și să devină figura centrală a puterii iraniene.
La momentul numirii sale în 1989, Khamenei nu era nici măcar ayatollah și a început să conducă în umbra mentorului său. Pentru a-și impune influența religioasă, el a construit un aparat de securitate extrem de eficient, format din Garda Revoluționară Islamică (IRGC) și Basij, o forță paramilitară religioasă formată din sute de mii de voluntari. Această structură i-a permis să controleze președinții aleși, să promoveze programul nuclear iranian și să mențină o autoritate incontestabilă asupra tuturor ramurilor guvernamentale, militare și judiciare.
Stilul său de conducere combina rigiditatea ideologică cu pragmatismul strategic. Profund sceptic față de Occident, în special față de SUA, Khamenei acuza constant Washingtonul că urmărește destabilizarea regimului.
Cu toate acestea, el s-a arătat dispus la concesii tactice atunci când interesele Republicii Islamice erau amenințate. Conceptul său de „flexibilitate eroică”, introdus în 2013, reflecta strategia Khomeini din 1988, când a acceptat un armistițiu cu Irak după opt ani de război, demonstrând că compromisurile pragmatice sunt necesare pentru supraviețuire.
Khamenei a cultivat o structură loială de securitate
Această abordare s-a reflectat și în aprobarea acordului nuclear din 2015, care a permis ridicarea unor sancțiuni și consolidarea poziției interne și externe a Iranului. Deși președintele american de atunci, Donald Trump, a abandonat pactul în 2018, Khamenei a continuat să gestioneze programul nuclear iranian cu un echilibru între supravegherea internațională și dezvoltarea tehnologică. El a afirmat adesea că amenințările din partea SUA și Israelului vor fi întâmpinate cu represalii ferme, iar orice tentativă de destabilizare internă va fi înfrântă de populația iraniană.
Khamenei a cultivat o structură loială de securitate, asigurându-se că nicio facțiune, nici chiar aliați apropiați, nu acumulează puterea necesară pentru a-l contesta. În paralel, controlul său asupra Setad, un conglomerat parastatal evaluat la zeci de miliarde de dolari, i-a oferit resurse financiare uriașe pentru menținerea loialității IRGC și a milițiilor din Irak, Liban și Yemen, precum și pentru susținerea regimului Assad în Siria.
Această structură i-a permis să înăbușe protestele din 2009, după realegerea lui Mahmoud Ahmadinejad, și să gestioneze represiunile din 2022, în urma morții tinerei kurde Mahsa Amini.
A supraviețuit unei tentative de asasinat în 1981
Viața sa personală a fost marcată de violență și persecuție: a supraviețuit unei tentative de asasinat în 1981, care i-a paralizat brațul drept, și a fost torturat sub regimul șahist în 1963 pentru activități politice, la doar 24 de ani. Experiențele acestea i-au consolidat o personalitate secretă, precaută și temătoare de trădare.
Inițial un președinte cu influență modestă, Khamenei a devenit, printr-un „accident al istoriei”, unul dintre cei mai puternici lideri ai Iranului din ultimele decenii, conform expertului Karim Sadjadpour de la Carnegie Endowment for International Peace. Totuși, în ultimele 18 luni, așa-numita „Axă a Rezistenței”, construită pentru a contracara influența israeliană și americană în regiune, a început să se erodeze, slăbind parțial puterea pe care Khamenei o exercitase atât de meticulos.
În esență, Ali Khamenei a fost un lider care a combinat ideologia religioasă cu o strategie de securitate și politică extrem de calculată, transformând Iranul într-un actor regional major și menținând un control aproape absolut asupra propriului stat timp de aproape patru decenii.
