Redactia PlumMedia
Lead: În spatele discuțiilor despre violența domestică există o realitate mai puțin vizibilă: bărbați care trăiesc abuz, dar nu îl raportează. Nu pentru că nu există, ci pentru că, în multe cazuri, nu cred că vor fi crezuți.
Când discuția ajunge aici, apare de obicei o pauză.
„Și bărbații sunt abuzați.”
Nu este o idee nouă, dar este una incomodă. Pentru că nu se potrivește cu imaginea dominantă despre violența domestică.
Datele internaționale arată că până la o treime dintre victimele violenței domestice sunt bărbați. Cu toate acestea, raportarea rămâne semnificativ mai scăzută decât în cazul femeilor. În unele estimări, până la 40% dintre bărbații care trec prin astfel de situații nu vor raporta niciodată abuzul.
Nu pentru că nu există dovezi.
Ci pentru că nu există încredere că vor fi luați în serios.
Abuzul asupra bărbaților nu este întotdeauna recunoscut nici de societate, nici de victime. Dacă nu există violență fizică gravă, experiența este adesea minimizată sau ignorată. Dar în multe cazuri, abuzul este real și constant.
Poate însemna control emoțional.
Poate însemna manipulare.
Poate însemna presiune psihologică sau umilire.
Și, uneori, chiar agresiune fizică.
Mulți bărbați aleg să nu reacționeze, chiar și atunci când sunt provocați sau loviți. Nu pentru că nu ar putea, ci pentru că au fost crescuți cu ideea că nu trebuie să ridice mâna la o femeie.
Această limită devine, în anumite situații, o vulnerabilitate.
Există și un alt element care apare frecvent: frica.
Frica de a fi acuzați.
Frica de a nu pierde accesul la copii.
Frica de a nu fi percepuți automat ca agresori.
În astfel de condiții, tăcerea devine alegerea mai sigură.
„Din cazurile care ajung la mine, bărbații se opresc de cele mai multe ori acolo. Nu merg mai departe, nu raportează. Uneori cer ajutor psihologic, ca să înțeleagă cum să își gestioneze emoțiile sau cum să nu își piardă relația cu copiii lor. Dar rămân în tăcere.
Deși rata femeilor abuzate este mai mare, există și bărbați care trec prin abuz și care nu spun nimic. În majoritatea cazurilor, din rușine.”
— Otilia Mutu, domestic violence advocate în Marea Britanie, pentru comunitatea românească
Experiența din teren confirmă ceea ce cifrele sugerează: există o categorie de victime care nu apare în statistici.
Nu pentru că nu există.
Ci pentru că nu ajunge să fie înregistrată.
În comunitățile est-europene, inclusiv în rândul românilor din diaspora, presiunea este și mai mare. Modelele culturale sunt mai rigide, iar ideea de vulnerabilitate masculină este rar acceptată.
A recunoaște că ești abuzat poate însemna, pentru un bărbat, să se confrunte nu doar cu situația în sine, ci și cu percepția celor din jur.
De aceea, mulți aleg să tacă.
A vorbi despre bărbați ca victime nu înseamnă a diminua experiența femeilor. Înseamnă a recunoaște că violența domestică este, în esență, despre control și dezechilibru, nu doar despre gen.
Iar atunci când o parte din realitate rămâne ignorată, ea nu dispare.
Se ascunde.
Pentru unii bărbați, primul pas nu este să raporteze.
Este să accepte că ceea ce trăiesc nu este normal.
Și că au dreptul să fie în siguranță.
