Loredana Ionescu
Soțul meu a trebuit să meargă la o petrecere de 1 Mai organizată de firmă. Nu era ceva ieșit din comun. În fiecare an aveau genul acesta de eveniment – muzică, mâncare, colegi care se relaxau după luni de muncă.
Dar, de data asta… nu știu de ce, aveam un sentiment ciudat.
I-am scris un mesaj pe piept înainte de petrecere
Nu era neapărat gelozie. Era mai mult acea senzație pe care o ai când știi că urmează ceva… dar nu știi exact ce.
— Hai, nu mai face fața asta, mi-a spus el râzând. E doar o petrecere.
— Da, „doar o petrecere”… am murmurat eu.
Nu voiam să par paranoică. Nu voiam să-l controlez. Dar nici nu voiam să stau toată noaptea cu gânduri.
Așa că am făcut ceva ce, la început, a fost doar o glumă.
Am luat un marker.
— Stai puțin.
— Ce faci?
— Nu mișca.
Am ridicat tricoul lui și, cu un zâmbet larg, i-am scris pe piept:
„ACESTA ESTE SOȚUL MEU; DACĂ PUI MÂNA PE EL, VEI PLĂTI.”
A izbucnit în râs.
— Ești nebună!
— Poate… dar acum sunt liniștită.
— Dacă vede cineva?
— Atunci o să știe că ai acasă o soție atentă.
A plecat râzând, clătinând din cap. Eu am rămas în ușă, privindu-l cum se îndepărtează.
La început, totul a fost normal.
Am făcut curat. Am mai dat scroll pe telefon. Am mai deschis televizorul.
Dar pe măsură ce trecea timpul… liniștea devenea apăsătoare.
Ora 22:00. Nimic.
Ora 23:30. Un mesaj scurt:
„Totul bine. Ne distrăm.”
Atât.
M-am uitat la ecran de parcă ar fi trebuit să spună mai mult.
Ora 01:00. Încă nu venise.
Gândurile au început să se adune. Nu unele logice. Din alea care vin pe întuneric.
„Dacă…?”
„Dacă nu…?”
„Dacă cineva chiar a încercat…?”
Am adormit greu, cu telefonul lângă mine.
Când s-a făcut dimineață, ușa s-a deschis încet.
Era el.
Dar ce am găsit pe spatele lui dimineața m-a făcut să râd în hohote
Cu pași ușor nesiguri, dar cu un zâmbet… suspect de relaxat.
— Bună dimineața, a spus.
— E 7 dimineața, am răspuns eu.
— Știu…
Nu m-am certat. Nu am țipat. Doar l-am privit.
— A fost bine?
— Foarte bine.
Prea bine, în mintea mea.
L-am ajutat să se bage în pat. Era obosit. Mirosea a parfum… dar nu unul pe care îl recunoșteam.
Inima mi-a tresărit.
În timp ce îl întorceam pe o parte ca să-l acopăr, am văzut ceva.
Pe spatele lui.
Scris.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Nu era scrisul meu.
Nu era acolo când plecase.
M-am oprit.
Timpul parcă s-a oprit și el.
Am ridicat încet tricoul.
Mâinile îmi tremurau.
Și am citit.
„CALMEAZĂ-TE, DRAGĂ. A FOST TESTAT. E OK 😂”
Am clipit.
O dată.
De două ori.
Nu înțelegeam.
Apoi… m-a lovit.
Am început să râd.
Încet la început. Apoi din ce în ce mai tare.
Atât de tare, încât l-am trezit.
— Ce s-a întâmplat? a mormăit el.
— Ai… ai trecut testul, am spus printre hohote.
— Ce test?
Apoi și-a dus mâna la spate… și a încremenit.
— Aaaa… nu… nu pot să cred!
— Explică.
S-a ridicat puțin, frecându-și ochii.
— A fost colega de la HR. A văzut ce ai scris tu… și a zis că trebuie să-ți răspundă.
— Serios?
— Da! A zis: „Dacă tot are sistem de securitate, să-i dăm și feedback.”
Am izbucnit din nou în râs.
— Deci ai fost… verificat?
— Se pare că da.
— Și?
— Și am trecut cu brio, a zis el zâmbind.
M-am așezat lângă el și l-am privit altfel.
Nu cu suspiciune.
Cu… amuzament.
— Știi ceva? i-am spus.
— Ce?
— Data viitoare îți scriu și pe spate.
— Nu mai e nevoie.
— De ce?
A zâmbit larg.
— Pentru că acum… toată firma știe că sunt „luat” oficial.
Am râs amândoi.
Și, în mod ironic, de atunci nu m-am mai îngrijorat niciodată când pleacă la vreo petrecere.
Pentru că, undeva acolo, știu sigur că există cineva care verifică.
Nu pentru mine.
Pentru distracție
