Loredana Ionescu
L-am născut pe fiul meu, Ioan, într-o noapte rece de noiembrie. Sau, mai bine spus, aproape am murit aducându-l pe lume.
Totul se întâmplase atât de repede, încât nici acum nu pot explica exact cum am ajuns de la emoția travaliului la luminile albe și reci din sala de operație.
Îmi amintesc doar vocile agitate ale medicilor.
— Pierde mult sânge!
— Mișcați-vă!
— Pregătiți transfuzia!
Apoi… întuneric.
Când m-am trezit, aveam tuburi în mâini și o durere cumplită în tot corpul. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să întreb de copil.
Nimeni nu mi-a răspuns imediat.
Doar s-au privit între ei.
Am început să plâng.
Am fost la un pas să mor născându-l pe fiul meu
— Fiul meu? Unde e fiul meu?!
În cele din urmă, o doctoriță s-a apropiat.
— E în viață. Dar trebuie monitorizat atent câteva zile.
Câteva zile s-au transformat în șaisprezece.
Șaisprezece zile în care eu și Ioan am stat în spital aproape complet singuri.
Tatăl lui dispăruse încă din timpul sarcinii. Mama mea era bolnavă și locuia la sute de kilometri. Prietenii trimiteau mesaje, dar nimeni nu venea.
Noaptea era cel mai greu.
Salonul devenea liniștit, luminile se stingeau pe jumătate, iar eu rămâneam cu gândurile mele și cu frica.
Frica să nu pățesc ceva.
Frica să nu-l pierd pe Ioan.
Pentru că era atât de mic…
Atât de fragil.
Avea probleme respiratorii și stătea mai mult la incubator.
În primele zile nici măcar nu l-am putut ține în brațe.
Dar în fiecare noapte, la aceeași oră, intra o asistentă.
Avea în jur de 40 de ani, părul prins strâns și niște ochi calzi pe care nu-i voi uita niciodată.
Mereu zâmbea.
— Hai să-ți spun ce a mai făcut băiețelul tău astăzi, îmi spunea ea.
Și începea să-mi povestească tot.
Cum a dormit.
Cum a deschis ochii.
Cum a strâns degetul unei asistente.
Cum a mâncat câțiva mililitri în plus.
Poate pentru alții păreau detalii banale.
Pentru mine erau totul.
Într-o noapte, când m-a găsit plângând, s-a așezat lângă mine.
— O să fie bine, mi-a spus.
— De unde știți?
A zâmbit trist.
— Pentru că sunt copii care vin pe lume ca niște luptători. Iar fiul tău e unul dintre ei.
Am început să vorbim tot mai mult în nopțile acelea.
Niciodată despre ea.
Doar despre mine și Ioan.
În ultima zi înainte să plecăm din spital, i-am spus:
— N-am să vă uit niciodată.
Ea a râs ușor.
— Atunci să-mi promiți ceva.
— Ce?
— Să-i spui băiețelului tău, când va crește, că a fost iubit încă din prima clipă.
Apoi a plecat.
Nici măcar nu i-am aflat numele complet.
După 2 ani, am văzut asistenta de la spital la știrile de la ora 20 și am aflat adevărul cutremurător
Au trecut doi ani.
Viața mea se schimbase complet. Ioan era sănătos, energic și vorbea fără oprire.
Într-o seară, după ce l-am adormit, am deschis televizorul.
Rulau știrile de la ora 20.
Și atunci am văzut-o.
Asistenta.
Am simțit cum mi se oprește inima.
Pe ecran apărea fotografia ei, iar prezentatoarea vorbea grav.
— Femeia din imagini este căutată de autorități într-un caz care a șocat întreaga țară…
Nu mai auzeam nimic.
Mă uitam doar la chipul ei.
La femeia care îmi ținuse sufletul întreg în cele mai grele nopți din viața mea.
Reporterii spuneau că fusese prinsă intrând într-un incendiu izbucnit într-un centru pentru copii abandonați.
Intrase de trei ori în clădire.
Salvase opt copii.
La a patra intrare, acoperișul se prăbușise peste ea.
În acel moment, prezentatoarea a spus ceva care m-a făcut să izbucnesc în plâns.
— Femeia este decorată post-mortem pentru eroism. Colegii spun că și-a dedicat viața salvării copiilor și mamelor aflate în suferință.
Am rămas nemișcată.
Ioan s-a trezit și a venit somnoros lângă mine.
— Mami… de ce plângi?
L-am luat în brațe.
Și pentru prima dată i-am povestit despre femeia care îl veghease când era doar un bebeluș.
— Ea te-a iubit înainte să te cunoască, i-am șoptit.
A doua zi, am mers la spital.
Am întrebat de ea.
O infirmieră mai în vârstă a început imediat să plângă.
— Mariana… a fost cel mai bun om de aici.
Atunci am aflat ceva ce nu mi-a spus nimeni niciodată.
În perioada în care eu eram internată, Mariana era deja foarte bolnavă.
Avea cancer în stadiu avansat.
Și totuși continua să lucreze doar pe secția de nou-născuți.
— Spunea mereu că acolo simte că viața încă învinge, mi-a explicat femeia.
Am simțit că mi se rupe sufletul.
Înainte să plec, infirmiera mi-a întins o cutie mică.
— A lăsat asta pentru tine.
Am deschis-o cu mâinile tremurând.
Înăuntru era o brățară minusculă de maternitate.
A lui Ioan.
Și un bilețel.
„Pentru mama care a avut curaj să rămână. Și pentru băiețelul care mi-a amintit că miracolele există.”
Am izbucnit în lacrimi.
În seara aceea, l-am strâns pe Ioan în brațe mai tare ca niciodată.
Iar înainte să adoarmă, m-a întrebat:
— Mami… femeia aceea era un înger?
M-am uitat spre cer câteva secunde.
Și i-am răspuns sincer:
— Cred că da.
Sursa foto: Arhivă
