Loredana Ionescu
Când mi-am auzit numele strigat pe scena facultății, am zâmbit automat și am privit spre tribune. Era reflexul acela prostesc pe care îl ai când speri că cineva important pentru tine se va ridica, va aplauda sau măcar îți va face cu mâna.
Dar în rândurile rezervate familiilor era gol.
Toate scaunele goale.
Am mai privit o dată. Poate întârziase cineva. Poate mama mergea după cafea. Poate tata căuta loc de parcare. Poate sora mea, Diana, își verifica machiajul în baie, ca de obicei.
Nimeni.
În jurul meu, colegii făceau poze cu părinții, își îmbrățișau frații și râdeau cu buchete imense în brațe. Eu țineam diploma într-o mână și telefonul în cealaltă.
Nici măcar un mesaj.
Am coborât de pe scenă cu senzația aceea ciudată că parcă dispăream încet din propria viață. De ani întregi eram obișnuită să fiu „cealaltă fiică”. Cea responsabilă. Cea care nu făcea scandal. Cea care se descurca singură.
Diana era preferata.
Toată lumea știa asta, inclusiv ea.
Dacă Diana avea o răceală, tata lipsea de la muncă să stea cu ea. Dacă eu luam premiul întâi, primeam un „bravo” spus din mers.
Când Diana voia o mașină nouă, tata făcea credit. Când eu am cerut bani pentru chiria din ultimul an de facultate, mi-a spus că „un om matur trebuie să se descurce singur”.
Și m-am descurcat.
Am muncit în cafenele, am împărțit pliante, am făcut traduceri noaptea și am dormit câte patru ore. În ziua absolvirii purtam aceeași pereche de pantofi de trei ani, dar eram mândră.
Pentru că reușisem singură.
După ceremonie am mers singură acasă, am lăsat roba pe scaun și am plâns în bucătărie cu capul pe masă. Nu din cauza diplomei.
Ci pentru că, pentru prima dată, am înțeles clar că nu aveam familie. Aveam doar rude.
Au trecut trei săptămâni fără niciun telefon.
Apoi, într-o marți după-amiază, tata m-a sunat.
— În sfârșit răspunzi și tu? a început el, iritat.
Nici măcar „ce faci”.
— Sunt la muncă, am spus.
— Bun. Atunci înseamnă că ai bani.
Am tăcut.
— Diana face nunta în septembrie. Și trebuie să contribui și tu. Doar e sora ta.
Am simțit cum mi se răcește stomacul.
— N-a venit nimeni la absolvirea mea, tata.
— Iar începi? Nu puteam atunci. A fost o perioadă aglomerată.
— Ați uitat.
— Nu dramatiza. Acum vorbim despre altceva.
Mi-a explicat apoi că Diana voia un local „mai elegant”, iar costurile crescuseră. Tata deja plătise avansul pentru formație și rochia.
— Și cât ar trebui să dau? am întrebat.
— Măcar două mii de euro. Să nu ne faci de râs.
Am început să râd.
Nu ironic. Pur și simplu nu-mi venea să cred.
Eu mâncasem pateu și paste ieftine aproape tot anul ca să termin facultatea, iar acum omul care uitase complet de absolvirea mea îmi cerea bani pentru artificiile surorii mele.
— O să primești ceva, am spus calm.
— Perfect. Știam că pot conta pe tine.
A închis.
În seara aceea am stat pe canapea și am privit tavanul aproape două ore. Nu mai simțeam furie.
Doar oboseală.
Atunci am realizat că toată viața mea fusese construită pe speranța că într-o zi o să mă iubească și pe mine la fel.
Dar oamenii nu se schimbă doar pentru că suferi în tăcere.
A doua zi am mers la bancă.
Am transferat echivalentul a câțiva leuți în contul tatălui meu și am scris la detalii:
„Pentru nunta fiicei preferate. Atât valorează relația noastră pentru mine.”
După aceea am chemat un lăcătuș și am schimbat toate încuietorile apartamentului.
Pentru că părinții mei încă aveau cheie.
Iar după ultimul telefon nu mai voiam să intre niciodată acolo.
Pe la ora patru după-amiaza, cineva a început să lovească violent în ușă.
M-am uitat pe vizor.
Tata.
Roșu la față.
Lângă el era mama, care părea speriată, iar în spate stătea Diana cu brațele încrucișate.
— DESCHIDE! a urlat tata.
Nu am deschis.
— Știu că ești acasă!
Telefonul meu vibra continuu.
„Cum îndrăznești?”
„Ți-ai pierdut mințile?”
„Deschide imediat!”
Apoi am auzit cheia în broască.
Dar cheia nu mai mergea.
Tăcere.
După câteva secunde au început iar țipetele.
— AI SCHIMBAT ÎNCUIETORILE?!
Vecinii deja deschideau ușile pe hol.
Am respirat adânc și am deschis doar lanțul de siguranță.
— Ce vreți?
Tata tremura de nervi.
— Cum ai putut să-mi trimiți TREI LEI?!
— Erau cinci.
Mama a început imediat să plângă.
— Nu trebuia să faci asta…
— Dar voi ce n-ați trebuit să faceți? am întrebat.
Diana a râs scurt.
— Doamne, iar joacă victima.
Asta m-a lovit mai tare decât orice.
Victima.
Fata care își plătise singură facultatea. Care fusese uitată la aniversări. Care nu primise nici măcar un buchet la absolvire.
Victima era problema.
— Plecați, am spus.
Tata a încercat să împingă ușa.
— După tot ce am făcut pentru tine?!
Și atunci s-a întâmplat ceva neașteptat.
Vecinul meu de vizavi, domnul Petrescu, a ieșit pe hol.
Avea aproape șaptezeci de ani și era genul acela de om care observa tot.
S-a uitat lung la tata și a spus calm:
— Poate ar trebui să-i spuneți și restul.
Toți au încremenit.
— Nu vă băgați, a șoptit mama.
Dar bătrânul continua să mă privească.
— Știi că tatăl tău a venit aici acum două săptămâni, nu?
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
— Ce?
Tata a pălit.
— Taci.
— A încercat să intre în apartament când erai la muncă. A spus că trebuie să ia niște documente.
L-am privit fără să clipesc.
— Ce documente?
N-a răspuns.
Vecinul a continuat:
— Dar nu era singur. Era și viitorul mire al surorii tale.
Am simțit cum Diana își schimbă expresia.
Prima dată părea speriată.
— Și? a izbucnit tata.
— Și l-am auzit spunând că dacă găsesc contractul apartamentului, „problema se rezolvă”.
M-am uitat direct la mama.
Ea a început să plângă mai tare.
Atunci am înțeles.
Apartamentul în care locuiam fusese lăsat de bunica mea pe numele meu. Singura persoană din familie care mă iubise sincer.
Dar actele originale erau încă într-un sertar vechi din casă.
Iar ei voiau să le ia.
— Ați vrut să-mi luați apartamentul? am șoptit.
— Nu ție! a explodat tata. Era pentru familie!
— Pentru Diana, vrei să spui.
Diana și-a dat ochii peste cap.
— Oricum tu stai singură aici. E prea mare pentru tine.
Am rămas fără aer.
Apoi, pentru prima dată în viața mea, ceva s-a rupt complet.
Nu dureros.
Ci liniștitor.
Ca atunci când încetezi să mai cari o greutate uriașă și realizezi că poți merge normal.
Am închis ușa încet.
I-am lăsat afară.
Au continuat să țipe aproape zece minute.
După aceea s-a făcut liniște.
În seara aceea mi-am făcut ceai și am stat pe podea, în sufragerie, privind apusul prin geam. Telefonul vibra constant.
Mătuși. Verișori. Prieteni de familie.
Toți spuneau același lucru:
„Cum poți să-ți tratezi familia așa?”
Niciunul nu întreba cum m-au tratat ei pe mine.
Am blocat fiecare număr.
A doua zi dimineață m-am trezit ciudat de ușoară. Pentru prima dată după mulți ani, apartamentul părea liniștit.
Sigur.
Al meu.
Pe la prânz am primit un singur mesaj nou.
Era de la mama.
„Bunica ta ar fi fost dezamăgită.”
Am citit mesajul de trei ori.
Apoi am răspuns:
„Nu. Bunica ar fi fost dezamăgită de voi.”
După aceea am închis telefonul, am ieșit în oraș și mi-am cumpărat primul buchet de flori doar pentru mine.
Totul mirosea a început.
