Loredana Ionescu
L-am cunoscut pe Adrian în prima zi de școală.
Eu eram fetița care plângea pentru că nu voia să rămână fără mama ei.
El era băiatul cu părul ciufulit care s-a apropiat fără teamă și mi-a întins jumătate din cornul lui cu ciocolată.
— Dacă mănânci, nu mai plângi.
A fost primul lucru pe care mi l-a spus.
Aveam opt ani.
Niciunul dintre noi nu știa că peste aproape douăzeci de ani urma să ne promitem iubire într-un salon de spital.
Anii au trecut.
Am fost colegi de bancă.
Apoi cei mai buni prieteni.
La paisprezece ani mi-a mărturisit că era îndrăgostit de mine încă din clasa întâi.
Am râs.
L-am sărutat.
Și, din ziua aceea, nu ne-am mai despărțit.
La douăzeci și șapte de ani stabilisem deja data nunții.
Invitațiile erau trimise.
Restaurantul era rezervat.
Verighetele ne așteptau într-o cutie de catifea.
Viața părea perfectă.
Până într-o după-amiază de aprilie.
Adrian s-a prăbușit la serviciu.
La început medicii au vorbit despre epuizare.
Apoi au venit analizele.
Biopsia.
Rezultatele.
Și diagnosticul.
Un cancer extrem de agresiv.
Îmi amintesc doar că doctorul vorbea, iar eu îi vedeam buzele mișcându-se fără să mai înțeleg nimic.
Lumea mea se prăbușise.
Am anulat tot.
Restaurant.
Formație.
Fotograf.
Florile.
Nimic nu mai avea sens.
Adrian însă mă privea altfel.
Într-o seară mi-a luat mâna.
— Nu vreau să mor logodnicul tău.
Vreau să mor soțul tău.
Am început să plâng.
— Nu vorbi așa.
— Promite-mi.
Am promis.
O săptămână mai târziu, salonul lui devenise cea mai mică și cea mai frumoasă biserică din lume.
Asistentele au adus flori.
Medicul primar a obținut aprobările.
Preotul a venit fără să ceară nimic.
Una dintre infirmiere mi-a adus un voal simplu.
— Nu este ca cel comandat pentru nuntă…
dar sper să-ți poarte noroc.
Adrian purta pijamaua albă de spital.
Dar insistase să-și pună papionul negru cumpărat pentru ceremonia adevărată.
— Mirele trebuie să fie elegant.
Am râs.
Toată lumea a râs.
Apoi toți au început să plângă.
Ceremonia a durat mai puțin de cincisprezece minute.
Când am spus „Da”, Adrian mi-a strâns mâna cu o putere pe care nu credeam că o mai avea.
— Acum nu-mi mai este frică.
Am închis ochii.
L-am sărutat.
Și pentru câteva clipe am uitat unde ne aflam.
După ceremonie am ieșit pe hol să răspund la telefonul mamei.
Atunci o asistentă m-a prins ușor de braț.
Era palidă.
Se uita în toate direcțiile.
— Nu spune nimănui că am vorbit cu tine.
Mi s-a făcut frig.
— Ce s-a întâmplat?
A înghițit în sec.
— Înainte să pleci…
Ridică salteaua patului lui Adrian.
Am rămas împietrită.
— De ce?
— L-am auzit aseară discutând cu medicul.
Ascund ceva.
Te rog… uită-te.
Și a plecat.
Restul zilei n-am mai fost om.
Îl priveam pe Adrian și mă întrebam dacă mă mințise.
Dacă boala era mai gravă.
Dacă ascundea datorii.
Sau poate…
Poate nu voia să mă lase văduvă și pregătise actele pentru divorț.
Mintea îmi crea cele mai negre scenarii.
Seara, când Adrian a adormit după tratament, am rămas singură în salon.
M-am apropiat încet de pat.
Inima îmi bătea nebunește.
Am ridicat ușor salteaua.
Sub ea era lipit un dosar subțire.
Pe copertă scria cu litere mari:
„Pentru soția mea. Doar dacă eu nu mai sunt.”
Mi s-au tăiat picioarele.
L-am deschis.
Prima pagină era o scrisoare.
„Dacă citești asta, înseamnă că nu am avut curajul să-ți spun tot.”
Lacrimile mi-au început să curgă.
„Medicii mi-au oferit o șansă.”
Am clipit.
Am citit din nou.
„Există un tratament experimental în Germania. Costă enorm și nu există garanții.”
Respirația mi s-a oprit.
„Am refuzat.”
Am izbucnit.
— Nu…
Nu…
Nu…
În scrisoare continua.
„Am refuzat pentru că ar însemna să vindem apartamentul, mașina și să-ți distrug viitorul pentru o șansă de câteva procente.”
Nu-mi venea să cred.
Mai jos era un contract.
Toate economiile lui erau trecute pe numele meu.
Polița de asigurare.
Conturile.
Tot.
„Nu vreau să rămâi fără nimic din cauza mea.”
Am căzut în genunchi.
În clipa aceea ușa s-a deschis.
Medicul lui Adrian intrase.
M-a văzut cu dosarul în mână.
A înțeles imediat.
A oftat.
— Ați găsit scrisoarea.
— De ce l-ați lăsat?
Vocea îmi tremura.
— Pentru că nu puteam încălca voința pacientului.
L-am privit disperată.
— Există acel tratament?
Doctorul a dat din cap.
— Da.
— Și de ce nu merge?
— Pentru că el refuză.
Am fugit la Adrian.
Încă era treaz.
Ținea ochii închiși.
— Ai citit…
Am izbucnit.
— Cum ai putut?
— Nu puteam să-ți iau viitorul.
— Ești viitorul meu!
Am început să plâng.
— Crezi că vreau o casă fără tine?
O mașină fără tine?
Bani fără tine?
Adrian a întors capul.
Și pentru prima dată l-am văzut plângând.
— Mi-era frică să nu pierzi tot.
I-am luat fața în palme.
— Atunci ascultă-mă.
M-am căsătorit cu tine.
Nu cu apartamentul.
Nu cu economiile tale.
Cu tine.
Și voi lupta până la ultima șansă.
Două săptămâni mai târziu eram în Germania.
Operația a durat unsprezece ore.
Medicii au ieșit fără să spună mare lucru.
A urmat chimioterapia.
Luni întregi.
Zile cumplite.
Căderea părului.
Dureri.
Nopți nedormite.
Dar Adrian nu s-a plâns niciodată.
Îmi spunea doar:
— Atât timp cât te văd lângă mine, încă trăiesc.
Au trecut cinci ani.
În fiecare an revenim în același spital din România pentru control.
Asistenta care mi-a șoptit atunci pe hol lucrează încă acolo.
De fiecare dată îi ducem flori.
Dacă nu ar fi avut curajul să-mi spună să mă uit sub saltea, poate n-aș fi aflat niciodată că omul pe care îl iubeam renunțase în tăcere la singura lui șansă, doar ca eu să nu sufăr.
Astăzi, Adrian este declarat în remisie completă.
Avem o fetiță de trei ani, Maria, care aleargă prin casă cu același râs pe care îl avea tatăl ei când era copil.
Iar papionul negru purtat în ziua nunții din salonul de spital stă înrămat în sufragerie.
Sub el am pus o singură propoziție:
„Iubirea adevărată nu înseamnă să renunți la viață pentru celălalt, ci să lupți împreună pentru ea.”
