Loredana Ionescu
Tatăl meu murise în urmă cu patru ani.
Patru ani în care învățasem să zâmbesc din nou, să merg înainte și să trăiesc cu golul pe care îl lăsase în urma lui. Dar există răni care nu se închid niciodată cu adevărat. Doar înveți să le ascunzi.
În fiecare sâmbătă mergeam la același magazin alimentar din cartier. Era un obicei rămas de la tata. Îmi spunea mereu că legumele cele mai bune se cumpără dimineața și că oamenii se cunosc după felul în care își aleg pâinea.
În dimineața aceea nu aveam chef să ies din casă. Dar frigiderul era gol.
Mi-am luat o geacă și am plecat.
Împingeam absentă căruciorul printre rafturi când am încremenit.
La câțiva metri de mine, un bărbat își alegea merele.
Avea același păr cărunt.
Aceeași statură.
Aceeași ușoară aplecare a umerilor.
Și, mai ales… același zâmbet cald.
Pentru o clipă am avut impresia că timpul se întorsese înapoi.
Mi s-au umezit ochii.
Nu-mi puteam lua privirea de la el.
Bărbatul a ridicat capul și m-a observat.
S-a uitat lung la mine.
Atât de lung, încât am început să mă simt stânjenită.
A lăsat coșul jos și s-a apropiat încet.
Inima îmi bătea atât de tare încât aproape nu mai auzeam zgomotul magazinului.
Când a ajuns în fața mea, a zâmbit trist.
— Iartă-mă că te întreb… dar tu ai avut un tată care a murit acum câțiva ani?
Am simțit că mi se taie picioarele.
— Da… acum patru ani…
Omul a închis ochii pentru o clipă.
Apoi a spus încet:
— Semeni incredibil cu fiica mea…
Am rămas fără aer.
— Fiica mea a murit tot acum patru ani.
Nu mai știam ce să spun.
Aveam impresia că visez.
Ne priveam unul pe altul, iar fiecare vedea în celălalt chipul persoanei pe care o pierduse.
Am ieșit împreună din magazin.
Ne-am așezat pe o bancă.
Timp de aproape două ore am vorbit despre cei pe care îi iubeam.
El mi-a arătat fotografii cu Andreea.
Eu i-am arătat poze cu tata.
Aveau aceeași vârstă la care muriseră.
Amândoi plecaseră pe neașteptate.
Amândoi lăsaseră în urmă oameni care încă îi așteptau.
La un moment dat, bărbatul și-a șters lacrimile.
— Știi… de patru ani evit locurile unde veneam cu fata mea. Azi este prima dată când am avut curaj să intru aici.
L-am privit surprinsă.
— Și eu… tot de patru ani evitam magazinul acesta. Astăzi m-am obligat să vin.
Amândoi am zâmbit.
Coincidența era aproape imposibilă.
Înainte să plecăm, mi-a spus:
— Pot să te rog ceva?
Am dat din cap.
— Dacă într-o zi simți că ți-e prea dor de tatăl tău… sună-mă. Nu ca să-l înlocuiesc. Asta nu poate face nimeni. Dar poate că doi oameni care înțeleg aceeași durere se pot ajuta să meargă mai departe.
Mi-a întins o hârtie cu numărul lui.
L-am băgat în buzunar fără să știu dacă îl voi suna vreodată.
Au trecut câteva săptămâni.
Într-o seară, privind albumul cu fotografii al tatălui meu, am izbucnit în plâns.
Fără să gândesc prea mult, am format numărul.
A răspuns imediat.
— Știam că într-o zi vei suna.
Nu m-a întrebat de ce plâng.
Nu mi-a spus să fiu puternică.
Doar m-a ascultat.
A doua zi am băut împreună o cafea.
Apoi încă una, peste câteva zile.
Am început să ne întâlnim des.
Nu vorbeam doar despre moarte.
Vorbeam despre viață.
Despre copilărie.
Despre rețete.
Despre filme.
Despre cât de greu este să rămâi singur.
Am descoperit că locuia singur într-o casă mare.
Eu locuiam singură într-un apartament care devenea tot mai tăcut.
Într-o zi mi-a spus:
— Fiica mea își dorea enorm să devină profesoară. Nu a mai apucat.
I-am răspuns:
— Tata visa să deschidă o bibliotecă pentru copiii fără posibilități.
Am tăcut amândoi.
Apoi aproape în același timp am spus:
— Poate ar trebui să facem noi asta.
Ne-am privit și am izbucnit în râs.
În lunile următoare am strâns cărți din donații.
Am convins vecinii să ne ajute.
Am găsit un spațiu mic oferit gratuit de primărie.
În fiecare weekend veneau copii să citească, să coloreze și să participe la ateliere.
Pe ușă am pus o plăcuță simplă:
„Biblioteca Speranței – În memoria celor pe care îi iubim.”
În ziua inaugurării, un băiețel de opt ani s-a apropiat de noi și ne-a întrebat:
— Sunteți bunici?
Ne-am uitat unul la altul și am râs.
— Nu… dar ne-ar plăcea să fim ca niște bunici pentru toți copiii care intră aici.
Au trecut trei ani de atunci.
Biblioteca este mereu plină.
Copiii aleargă printre rafturi.
Râd.
Citesc.
Își fac prieteni.
Uneori mă opresc în fața fotografiei tatălui meu.
Lângă ea stă fotografia Andreei.
Două chipuri care nu s-au cunoscut niciodată.
Și totuși, fără să știe, au adus împreună doi oameni care se pierduseră în propria durere.
În ziua în care l-am întâlnit pe acel bărbat în magazin, am crezut că destinul își bate joc de mine.
Abia mult mai târziu am înțeles adevărul.
Uneori, Dumnezeu nu îi aduce înapoi pe cei pe care i-am pierdut.
Dar trimite în calea noastră oameni care ne ajută să purtăm dorul lor mai ușor.
Iar întâlnirea aceea, care părea imposibilă, a devenit începutul unei familii născute nu din sânge, ci din compasiune, speranță și dorința de a transforma suferința în bine pentru ceilalți.
