Mirela Loșniță
Un bărbat a muncit doisprezece ani în Italia pentru a-i trimite bani mamei sale rămase în sat. O scrisoare despre o mașină de spălat pe care i-o cumpărase l-a determinat să renunțe la job și să se întoarcă definitiv acasă.
Scrisoarea care a schimbat totul
Bărbatul a recitit scrisoarea mamei sale până târziu în noapte. Pentru prima dată în mulți ani, nu se mai gândea la bani câștigați în Italia. Se gândea la mama lui.
Își amintea de diminețile petrecute lângă gard și de serile în care ea privea spre poartă. Își trimisese ani la rând diverse lucruri, convins că astfel îi arată iubire. În realitate, mama lui nu ceruse niciodată o mașină de spălat, un televizor sau un frigider. Își dorise doar ca fiul ei să se întoarcă acasă.
Decizia luată peste noapte
A doua zi, bărbatul a intrat direct în biroul șefului său. I-a spus scurt: „Plec.” Șeful l-a întrebat dacă pleacă în concediu, iar el a clătinat din cap și a răspuns: „Definitiv.”
În aceeași zi și-a cumpărat un bilet de avion doar dus, fără întoarcere. Nu a mai amânat decizia și nu a mai discutat-o cu nimeni. Voia să ajungă cât mai repede acasă, la mama lui.
Drumul spre casă, pas cu pas
Când a ajuns în sat, bărbatul nu a mai luat taxi. A preferat să meargă pe jos ultimii kilometri până la casa părintească. Voia să simtă fiecare pas care îl apropia de poartă.
De departe a zărit poarta de lemn a curții. Lângă gard, exact cum îi scrisese în scrisoare, mama lui spăla rufe în albie. Avea mâinile în apa rece și ridica din când în când privirea spre drum.
Când l-a văzut, femeia a rămas nemișcată, iar cămașa pe care o spăla i-a alunecat în apă. A reușit să rostească doar numele fiului ei: „Marius…” El a lăsat valizele în mijlocul drumului și a alergat spre ea.
Reîntâlnirea de la poartă
Mama l-a strâns în brațe cu toată puterea pe care o mai avea. Plângea și repeta aceleași cuvinte: „Ai venit… ai venit…” Bărbatul i-a mângâiat părul alb și i-a șoptit: „Am venit, mamă. Și nu mai plec.”
Mai târziu, cei doi au intrat în casă. Mașina de spălat era exact așa cum o descrisese mama în scrisoare, albă și curată, acoperită cu un ștergar țesut de ea.
O duminică fără mașina de spălat
În prima duminică după întoarcerea lui, mama a vrut să pornească mașina de spălat. El a zâmbit și a scos ștergarul de pe aparat. Apoi a luat copaia veche și a dus-o lângă gard, spunându-i mamei: „Astăzi nu spălăm la mașină.”
Mama l-a privit mirată și l-a întrebat de ce. Bărbatul i-a răspuns simplu că în ziua aceea nu vor spăla rufe, ci vor sta de vorbă. S-au așezat amândoi lângă gard, cu mâinile în apa rece, cu poarta în fața lor.
Pentru prima dată după doisprezece ani, mama nu se mai uita spre drum. Se uita la fiul ei. Bărbatul a înțeles atunci că sunt lucruri pe care niciun ban din lume nu le poate cumpăra.
