Mirela Loșniță
Nu credeam că, după mai bine de cincizeci de ani, aveam să-l revăd pe Mihai într-un salon de spital. Fusese prima mea iubire, băiatul cu care îmi petrecusem adolescența și alături de care visasem cândva la o viață întreagă.
Destinul ne despărțise însă. Eu plecasem să studiez și devenisem asistentă medicală, iar el preluase afacerea familiei. Amândoi ne construiserăm propriul drum, fără să mai știm nimic unul despre celălalt.
M-am căsătorit cu iubitul meu din liceu pe patul lui de moarte
Când l-am găsit internat în spitalul în care lucrasem aproape toată viața, Mihai era grav bolnav. Medicii nu îi mai ofereau prea mult timp. În ciuda slăbiciunii, m-a recunoscut imediat.
— Ana, ai venit, a șoptit el.
În zilele următoare, am stat lângă patul său și am vorbit despre trecut. Ne-am amintit de banca din parc, de promisiunile făcute la șaptesprezece ani și de toate lucrurile pe care nu avuseserăm curajul să ni le spunem.
Într-o seară, Mihai m-a rugat să mă căsătoresc cu el.
Am crezut că boala îl făcea să vorbească astfel, dar privirea lui era limpede.
— Nu vreau să plec fără să împlinesc măcar una dintre promisiunile făcute atunci, mi-a spus.
Am acceptat. Ceremonia a avut loc în salon, în prezența câtorva cadre medicale și a avocatului său. Nu am avut rochie albă, flori sau muzică. Totuși, a fost unul dintre cele mai sincere momente din viața mea.
Mihai a murit câteva zile mai târziu, ținându-mă de mână.
După înmormântare, avocatul său m-a chemat la birou. Mi-a oferit o cutie în care se afla o fotografie cu noi doi, făcută în adolescență, și o scrisoare.
Mihai îmi explica faptul că mariajul nostru fusese și singura cale prin care putea să mă convingă să accept ceea ce îmi pregătise.
Avocatul mi-a spus că devenisem moștenitoarea întregii sale averi. Mihai nu avusese copii, iar părinții lui muriseră. Îmi lăsase casa, terenurile, economiile și compania prosperă construită din vechea fabrică a familiei.
Am vrut să refuz, dar într-un al doilea plic am găsit răspunsul lui.
Scria că fusese mândru de munca mea ca asistentă și că dorea să folosesc averea pentru oamenii care aveau nevoie de ajutor.
Am păstrat compania, iar profitul a fost direcționat către un fond pentru achiziționarea aparaturii medicale. Am creat și burse pentru tinerii care voiau să urmeze o carieră în domeniul sănătății.
În holul spitalului a fost montată o placă pe care scria: „Fondul Ana și Mihai – Pentru că iubirea adevărată continuă să aibă grijă de oameni.”
Când am mers la mormântul lui, am înțeles că darul său nu fusese averea. Adevăratul dar era șansa de a transforma iubirea noastră pierdută într-un ajutor pentru alții.
