Ana Sasu
— Vacanța asta e nașpa și tu ești nașpa!
Matei avea șapte ani când mi-a spus cuvintele astea.
Nu a țipat.
Nu a plâns.
Nu a trântit nimic.
Le-a spus liniștit, la masa unei terase din Eforie Nord, de parcă mi-ar fi spus că vrea suc în loc de apă.
Iar asta a durut parcă și mai tare.
Sofia, sora lui de cinci ani, s-a oprit din mâncat și și-a coborât ochii în farfurie.
Eu n-am răspuns.
Am privit gresia de sub masă și am început să număr plăcile.
Una.
Două.
Trei.
Patru.
Trebuia să mă concentrez asupra unui lucru banal ca să nu încep să plâng.
Economisisem patru luni pentru vacanța aceea.
Din februarie.
Puțin câte puțin.
După divorț, copiii rămăseseră în principal cu mine.
Andrei, fostul meu soț, îi vedea regulat, îi lua în weekenduri și contribuia financiar, însă rutina de fiecare zi rămăsese la mine.
Eu îi trezeam dimineața.
Eu pregăteam micul dejun.
Eu verificam ghiozdanele.
Eu alergam de la serviciu ca să ajung la timp după ei.
Eu mergeam la ședințele cu părinții.
Eu stăteam noaptea lângă pat când unul dintre ei avea febră.
Eu știam că Sofia nu mănâncă roșii, dar acceptă sosul de roșii dacă nu vede bucățile.
Eu știam că Matei spune că nu-i este frică de furtună, dar vine lângă mine când tună foarte tare.
Îmi iubeam copiii.
Dar eram obosită.
Și tocmai de aceea îmi dorisem vacanța.
Nu pentru mine.
Pentru noi.
Voiam cinci zile în care să fim din nou o familie, chiar dacă familia noastră avea acum o formă diferită.
Am ales Eforie Nord pentru că atât îmi permiteam fără să mă întorc acasă cu cardul gol.
Găsisem un hotel decent, cu mic dejun și piscină.
Până la plajă aveam câteva minute de mers.
Pentru mine era suficient.
Pentru Sofia era paradis.
Pentru Matei, însă, problema începuse înainte să plecăm.
— Unde mergem?
— La Eforie Nord.
— Nu la Costinești?
— Nu.
— Dar Rareș merge la Costinești.
Rareș era colegul lui.
Părinții lui rezervaseră o vilă aproape de plajă, iar băiatul îi trimisese lui Matei fotografii.
— La ei e piscină mare.
— Și noi avem piscină.
— Dar a lor e mai frumoasă.
Am zâmbit.
— Atunci Rareș se va bucura de piscina lui și noi de a noastră.
Matei n-a răspuns.
În prima zi, când am ajuns la hotel, Sofia a alergat direct spre balcon.
— Mami! Se vede marea!
Era o fâșie de albastru între două clădiri.
Dar pentru ea era marea.
Matei a intrat și s-a uitat în jur.
— Asta e camera?
— Da.
— Eu unde dorm?
— Pe canapeaua extensibilă.
— Rareș are camera lui.
Am lăsat bagajul jos.
— Matei, te rog.
— Ce?
— Abia am ajuns.
A ridicat din umeri.
La piscină n-a vrut să intre.
— Miroase urât.
— Este clor.
— La Costinești nu miroase așa.
A doua zi n-a vrut să facă fotografii.
Eu și Sofia ne-am apropiat de el.
— Hai, una singură.
— Nu.
— Matei…
— Mamă, poți să nu mai faci asta? Ne vede lumea.
M-am retras.
Mai târziu am mers cu Sofia până la ponton.
Fetița mea mă ținea de mână.
După câteva minute m-a întrebat:
— Mami, Matei nu ne mai iubește?
M-am oprit.
— Cum să nu ne iubească?
— Nu vrea să facă nimic cu noi.
Am îngenuncheat.
— Fratele tău este doar puțin supărat.
— De ce?
Nu știam ce să-i spun.
Pentru că nu suntem la Costinești?
Pentru că un coleg are o vacanță mai scumpă?
Pentru că divorțul ne transformase viața într-o comparație permanentă între casa mamei și casa tatălui?
— O să-i treacă.
A treia zi am mers la o terasă.
Am comandat ceva simplu.
Sofia mânca șnițel cu cartofi, iar Matei avea pizza.
Telefonul lui era lângă farfurie.
— Matei, lasă-l zece minute.
— De ce?
— Pentru că suntem la masă.
— Și?
— Pentru că vreau să stăm împreună.
A oftat.
— Bine.
După nici două minute a întins mâna spre telefon.
— Încă nu au trecut zece minute.
Atunci s-a uitat la mine.
— Vacanța asta e groaznică și tu ești groaznică.
Sofia a încremenit.
Eu am început să număr plăcile de gresie.
Matei și-a luat telefonul.
Înainte să apuc să spun ceva, l-a sunat pe tatăl lui prin apel video.
Andrei a răspuns.
— Salut, campionule.
— Tată, poți să vii să mă iei?
Andrei și-a schimbat imediat expresia.
— De unde?
— Din Eforie.
— De ce?
— Pentru că vacanța mamei este un dezastru.
Am ridicat privirea.
— Matei…
— Nimeni nu vrea să fie aici.
Sofia aproape că a șoptit:
— Eu vreau.
Matei a ignorat-o.
— Trebuia să mergem la Costinești.
— De ce? a întrebat Andrei.
— Pentru că Rareș e acolo. Și la el e mult mai frumos.
Andrei a tăcut.
Apoi a întrebat:
— Unde sunteți cazați?
Matei i-a spus numele hotelului.
— E pe plajă?
— Nu. Trebuie să mergem.
În realitate erau câteva minute.
— Și cât a costat?
Matei s-a uitat spre mine.
— Întreab-o pe ea.
Am simțit cum mă întorc cu ani în urmă.
La căsnicia noastră.
La certurile despre bani.
La toate discuțiile în care eu și Andrei ne transformaserăm salariile în arme.
— Andrei, nu.
— Ce?
— Nu vorbi despre bani în fața copiilor.
A tăcut.
— Sofia este acolo?
— Da.
— Vreau să vorbesc cu amândoi.
Matei ținea telefonul.
— Dați-mi o secundă, a spus Andrei.
Imaginea s-a mișcat.
Apoi a revenit.
— Ana, ia telefonul.
— De ce?
— Te rog.
L-am luat.
— Pune-mă pe difuzor.
Am făcut-o.
— Vreau ca amândoi să se uite la mine.
Matei s-a așezat înapoi pe scaun.
Sofia și-a șters gura cu șervețelul.
— Gata.
Andrei s-a uitat direct în cameră.
— Matei, tu ai spus că vacanța este un dezastru?
— Da.
— Și că mama ta este groaznică?
Matei n-a răspuns.
— Matei?
— Da.
— Uită-te la mine.
Fiul nostru și-a ridicat ochii.
— Tu știi cât a muncit mama ta pentru vacanța asta?
— Nu.
— Eu știu.
Am ridicat privirea spre telefon.
Nu mă așteptam.
— Andrei…
— Lasă-mă puțin.
A continuat:
— Știu pentru că acum două luni am întrebat-o dacă vrea să împărțim costul.
M-am uitat la el surprinsă.
Nu le spusesem copiilor.
— Și mama voastră mi-a spus că nu.
Matei s-a uitat spre mine.
— De ce?
Am vrut să răspund, dar Andrei a făcut-o.
— Pentru că mama voastră a vrut să demonstreze că poate să vă ofere singură o vacanță.
— Nu trebuia să le spui asta, am murmurat.
— Poate că trebuia.
Vocea lui nu era furioasă.
Era calmă.
— Matei, mama ta a pus bani deoparte patru luni. A renunțat la lucruri pentru ea ca voi să mergeți la mare.
Băiatul și-a coborât privirea.
— Eu doar voiam la Costinești.
— Știu.
— Rareș e acolo.
— Și?
Matei n-a răspuns.
— Dacă Rareș primește o bicicletă mai scumpă, mama trebuie să-ți cumpere și ție una?
— Nu.
— Dacă Rareș merge în Grecia, vacanța ta la Eforie devine urâtă?
— Nu știu.
— Ba știi.
S-a făcut liniște.
Andrei a continuat:
— Nu este nimic greșit să-ți placă alt loc. Nu este nimic greșit să fii dezamăgit. Dar este greșit să rănești un om pentru că nu ți-a cumpărat exact lucrul pe care îl voiai.
Matei se uita în farfurie.
— Și mai este ceva.
— Ce?
— Nu mai vreau să aud niciodată că îi spui mamei tale că este groaznică.
Matei și-a mușcat buza.
— Bine.
— Nu „bine”. Ai înțeles?
— Da.
Andrei a respirat adânc.
— Mama ta și cu mine am făcut destule greșeli.
Am încremenit.
— Ne-am certat prea mult despre bani. Și probabil ai auzit lucruri pe care n-ar fi trebuit să le auzi.
Matei și-a ridicat privirea.
— Tu spuneai că mama cheltuie prea mult.
Acolo s-a făcut liniște.
Eu nu știam că își amintea.
Andrei a închis ochii pentru o secundă.
— Da.
Apoi a spus ceva ce nu credeam că voi auzi vreodată.
— Și am greșit.
M-am uitat la telefon.
— Andrei…
— Am greșit, Ana.
După divorț, ne ceruserăm scuze unul altuia pentru multe lucruri.
Dar niciodată pentru asta.
Andrei s-a întors spre Matei.
— Faptul că eu am fost supărat pe mama voastră nu înseamnă că voi aveți voie să o tratați fără respect.
Matei avea ochii umezi.
— Eu doar…
Vocea i s-a rupt.
— Eu voiam să fie ca la Rareș.
— Știu.
— Și el mi-a zis că Eforie e pentru copii mici.
Andrei aproape a zâmbit.
— Rareș are șapte ani?
— Da.
— Atunci și el este copil mic.
Sofia a început să râdă.
Eu n-am putut să mă abțin.
Până și Matei a zâmbit puțin.
Tensiunea s-a spart.
Apoi Andrei a spus:
— Acum fă ceva pentru mine.
— Ce?
— Pune telefonul jos.
— Dar…
— Pune-l jos și nu-l mai lua până după cină.
Matei a oftat.
— Bine.
— Și spune-i mamei tale ce ai de spus.
Matei s-a întors spre mine.
Nu părea fericit.
Nici eu nu voiam o scuză forțată.
— Nu trebuie…
— Ba da, a spus el.
A tăcut câteva secunde.
Apoi:
— Îmi pare rău, mami.
Am dat din cap.
— Bine.
— Nu trebuia să spun că ești groaznică.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi.
— Nu.
— Și…
S-a oprit.
— Ce?
— Mulțumesc că ne-ai adus la mare.
Acolo am cedat.
Mi-am șters repede obrazul.
— Cu plăcere.
Andrei ne privea de pe ecran.
— Bun. Acum mergeți la plajă.
Matei s-a uitat spre el.
— Tu nu vii?
— Nu.
— De ce?
— Pentru că e vacanța voastră cu mama.
Apoi s-a gândit puțin.
— Dar am o idee.
— Ce idee?
— Mâine veniți la Costinești.
Matei a ridicat imediat capul.
— Serios?!
— Pentru o zi.
— Da!
— Nu am terminat.
Matei a tăcut.
— Mergeți toți trei. Luați trenul sau autobuzul, plimbați-vă, vedeți Costineștiul, poate vă întâlniți și cu Rareș. Dar seara vă întoarceți la Eforie.
S-a uitat spre mine.
— Dacă mama este de acord.
Matei s-a întors.
— Mami?
Am zâmbit.
— Sunt de acord.
A doua zi am mers la Costinești.
Matei a fost încântat.
Ne-am plimbat.
Am făcut fotografii.
S-a întâlnit pentru puțin timp cu Rareș.
Dar după aproximativ două ore s-a întâmplat ceva amuzant.
— Mami?
— Da?
— E foarte aglomerat.
Am râs.
— Este.
— Și apa e tot apă.
— În general, marea are obiceiul ăsta.
A râs.
Seara, când ne-am întors la Eforie Nord, Matei a intrat primul în camera hotelului.
Și-a aruncat rucsacul pe canapea.
— Parcă aici e mai liniște.
N-am spus nimic.
Doar am zâmbit.
În ultima zi ne-am trezit devreme ca să vedem răsăritul.
Matei venise singur cu ideea.
Am mers pe plajă în jurul orei șase.
Sofia era încă somnoroasă.
S-a așezat între noi pe prosop.
Matei și-a lăsat telefonul în cameră.
Fără să-i cer.
Când soarele a început să apară din mare, a scos ceva din buzunar.
O scoică.
— Pentru tine.
— Pentru mine?
— Da.
Am luat-o.
— De ce?
A ridicat din umeri.
— Ca să ții minte vacanța.
Am râs.
— Credeam că a fost groaznică.
Și-a ascuns fața.
— Mamă…
— Ce?
— Nu mai spune.
— Dar așa am auzit.
— Am fost prost.
— Ai avut șapte ani.
— Tot prost am fost.
L-am tras lângă mine.
— Ai fost supărat.
A rămas câteva secunde cu capul pe umărul meu.
Apoi mi-a spus încet:
— Nu ești groaznică.
— Mulțumesc.
— Ești chiar o mamă destul de bună.
— Doar destul de bună?
A început să râdă.
— Foarte bună.
Sofia s-a băgat imediat între noi.
— Și eu?
— Tu ce?
— Eu sunt bună?
Matei a privit-o.
— Uneori.
A început să-l lovească cu pălăria.
Am râs toți trei atât de tare, încât oamenii de lângă noi s-au întors.
Când am ajuns acasă, Andrei îi aștepta.
Matei a fugit spre el.
— Cum a fost? l-a întrebat.
Fiul nostru s-a uitat spre mine.
Apoi a răspuns:
— Super.
— Chiar și Eforie?
— Da.
Andrei a zâmbit.
— Și Costinești?
Matei s-a gândit.
— Mi-a plăcut. Dar era prea aglomerat.
Eu și Andrei ne-am privit.
Pentru prima dată după multă vreme, am râs împreună.
În seara aceea, după ce copiii au plecat cu el, am primit un mesaj.
Era de la Andrei.
„Îmi pare rău pentru anii în care am făcut din bani o competiție între noi. Cred că Matei a învățat mai multe din certurile noastre decât ne-am dat seama.”
Am stat câteva minute cu telefonul în mână.
Apoi i-am răspuns:
„Și eu am greșit. Poate putem măcar să nu-i lăsăm pe ei să ducă mai departe războiul nostru.”
Răspunsul lui a venit imediat.
„De acord.”
Nu ne-am împăcat.
Și cred că asta este important.
Unele povești nu au nevoie ca doi oameni divorțați să se întoarcă unul la celălalt pentru a avea un final fericit.
Eu și Andrei nu mai funcționam ca soț și soție.
Dar puteam învăța să funcționăm ca părinți.
Din ziua aceea am făcut o regulă.
Niciodată nu mai discutam despre bani, pensie alimentară sau frustrările noastre în fața copiilor.
Nu ne contraziceam prin intermediul lor.
Nu-i întrebam ce făcuse celălalt părinte.
Și, mai ales, nu îi lăsam să creadă că dragostea se măsoară în cine cumpără lucrul mai scump.
Câteva luni mai târziu, Matei a avut o temă la școală.
Trebuia să scrie despre „cea mai frumoasă zi din vacanța de vară”.
Mă așteptam să aleagă Costineștiul.
Sau întâlnirea cu Rareș.
În schimb, profesoara mi-a trimis o fotografie a compunerii.
Titlul era:
„Răsăritul de la Eforie Nord”.
La final scrisese cu litere mari și puțin strâmbe:
„Mi-a plăcut pentru că eram eu, mama și sora mea și nu trebuia să facem nimic. Doar ne uitam la mare.”
Am citit propoziția de trei ori.
Apoi am deschis sertarul de la noptieră.
Scoica pe care mi-o dăduse în dimineața aceea era încă acolo.
O păstrez și astăzi.
Nu pentru că a fost cea mai scumpă vacanță pe care am avut-o.
N-a fost.
Nu pentru că hotelul a fost extraordinar.
N-a fost.
Și nici pentru că totul a mers perfect.
Cu siguranță n-a mers.
O păstrez pentru că în acele cinci zile am învățat ceva ce divorțul aproape mă făcuse să uit.
Copiii nu au nevoie de doi părinți care să concureze pentru a le oferi viața mai spectaculoasă.
Au nevoie de doi părinți suficient de maturi încât să nu-i oblige să aleagă.
Iar uneori o vacanță reușită nu înseamnă hotelul cel mai scump, plaja cea mai cunoscută sau fotografiile perfecte.
Uneori înseamnă o mamă obosită, doi copii, o cameră simplă la Eforie Nord și un răsărit privit împreună.
Și un băiețel de șapte ani care, după ce spusese că vacanța era groaznică, a ajuns acasă și a scris despre ea ca despre cea mai frumoasă zi a verii.
