Georgescu Dragos
Aveam șapte ani când am decis, cu toată seriozitatea de care este capabil un copil, că într-o zi mă voi mărita cu Andrei.
Nu era colegul meu.
Nu era băiatul care stătea în banca din spatele meu și îmi trăgea de codițe.
Era vecinul nostru.
La 7 ani am plâns și am spus că mă voi mărita cu vecinul meu. După 15 ani, am intrat la un interviu și am încremenit când l-am văzut
Cu aproape zece ani mai mare decât mine.
Pentru mine însă, diferența de vârstă nu însemna absolut nimic.
Andrei era băiatul care îmi umfla bicicleta când găseam roata dezumflată, cel care mă ajuta să-mi recuperez mingea atunci când ajungea peste gard și omul care îmi cumpăra înghețată de la magazinul din colț când mă vedea plângând.
În mintea mea de copil, toate acestea aveau o singură explicație.
Andrei era perfect.
Într-o după-amiază de vară, stăteam în curtea blocului împreună cu alți copii. El coborâse să repare ceva la bicicleta lui.
M-am apropiat și l-am privit câteva minute.
Apoi am spus foarte hotărât:
— Când o să cresc, mă mărit cu tine.
Andrei aproape că a scăpat cheia pe care o ținea în mână.
Câțiva adolescenți aflați lângă el au început să râdă.
Eu m-am încruntat.
— Nu râdeți! Vorbesc serios!
Andrei s-a aplecat spre mine.
— Irina, tu ai șapte ani.
— Știu.
— Iar eu sunt mult mai mare.
— Nu contează.
— Și dacă eu mă însor până atunci?
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Nu ai voie!
Toți au izbucnit din nou în râs.
Am început să plâng.
Andrei și-a dat seama că gluma mersese prea departe.
Mi-a pus mâna pe cap.
— Bine, bine. Nu mai plânge.
— Promiți?
— Ce să promit?
— Că mă aștepți.
S-a uitat la prietenii lui și apoi la mine.
— Promit că nu mai râd de tine.
Pentru mine era suficient.
În seara aceea am alergat în casă și i-am spus mamei că viitorul meu fusese stabilit.
Aveam să mă mărit cu Andrei.
Mama a râs.
Eu nu.
Nu știam atunci că, după numai câteva luni, Andrei avea să dispară din viața mea.
Și că aveau să treacă cincisprezece ani până când îl voi vedea din nou.
Într-o dimineață, apartamentul lui Andrei era gol
Andrei locuia cu bunica lui într-un apartament aflat la două etaje deasupra noastră.
Părinții lui plecaseră de mult timp din țară, iar el fusese crescut aproape în întregime de bunică.
O vedeam des.
Era o femeie micuță, cu părul alb, care îmi dădea bomboane atunci când mă întâlnea pe scară.
În acea iarnă s-a îmbolnăvit.
Eu nu înțelegeam prea bine ce se întâmpla.
Știam doar că Andrei nu mai cobora aproape deloc în curte.
Mama îmi spunea să nu-l deranjez.
Într-o dimineață am văzut o ambulanță în fața blocului.
Câteva săptămâni mai târziu, bunica lui Andrei a murit.
Îmi amintesc că mama mi-a explicat ce înseamnă.
Am plâns.
Nu doar pentru ea.
Ci și pentru Andrei.
Am vrut să merg să-l văd, dar mama mi-a spus că are nevoie de liniște.
După câteva zile, când m-am întors de la școală, ușa apartamentului lui era deschisă.
În interior se aflau cutii.
Un bărbat muta mobilă.
— Unde e Andrei? am întrebat.
Omul ridică din umeri.
În acea seară am aflat că plecase.
Nu știam unde.
Nu își luase rămas-bun.
Ani întregi am fost supărată pe el pentru asta.
La început îl așteptam.
De fiecare dată când auzeam pași pe casa scării, alergam la ușă.
Când vedeam un băiat înalt pe stradă, mă întorceam.
Uneori întrebam vecinii dacă știau ceva.
Nimeni nu știa.
Apoi am crescut.
Au venit gimnaziul, liceul, facultatea.
Am avut prima relație.
Prima despărțire.
Primul loc de muncă.
Posterul imaginar al lui Andrei din mintea mea a început să se estompeze.
Nu l-am uitat complet.
Dar devenise una dintre acele amintiri din copilărie despre care zâmbești atunci când îți vin în minte.
Fetița de șapte ani care plângea în curtea blocului fiindcă vecinul ei ar putea să se căsătorească cu altcineva mi se părea acum ridicolă.
Nu aveam nici cea mai mică idee că Andrei nu mă uitase nici el.
La 22 de ani, am primit invitația la interviu
După terminarea facultății îmi doream să lucrez în marketing.
Trimisesem zeci de CV-uri.
La unele companii nu primisem nici măcar un răspuns.
La altele ajunsesem până la interviul final, dar fusese ales altcineva.
Într-o zi am primit un e-mail de la o companie mare din București.
Aplicasem pentru un post de specialist junior.
Firma era cunoscută.
Salariul era bun.
Oportunitatea era mai mare decât tot ceea ce găsisem până atunci.
Am fost chemată la interviu.
În dimineața respectivă am schimbat trei cămăși înainte să plec de acasă.
Am ajuns cu aproape jumătate de oră mai devreme.
Clădirea era uriașă.
Recepția avea pereți de sticlă, iar oamenii mergeau grăbiți dintr-o parte în alta.
M-am simțit dintr-odată foarte mică.
La ora stabilită, o asistentă m-a condus într-o sală de conferințe.
În fața mea se aflau trei persoane.
Doi manageri și o femeie de la resurse umane.
Interviul a început normal.
Am vorbit despre facultate.
Despre proiectele mele.
Despre experiența puțină pe care o aveam.
Despre motivul pentru care voiam postul.
După aproape douăzeci de minute, ușa se deschise.
— Îmi cer scuze pentru întârziere, spuse o voce.
Mi s-a oprit respirația.
Vocea aceea.
Nu o mai auzisem de cincisprezece ani.
Dar am recunoscut-o.
M-am întors.
Bărbatul care intrase purta un costum închis la culoare.
Era mai înalt decât îl țineam minte.
Avea părul puțin mai scurt.
Trăsăturile îi deveniseră mai mature.
Dar ochii erau aceiași.
Zâmbetul era același.
Felul în care își ținea mâinile în buzunare era același.
Era Andrei.
Vecinul meu.
Băiatul căruia îi spusesem la șapte ani că mă voi mărita cu el.
Doar că acum nu mai era adolescentul care repara biciclete în fața blocului.
Era directorul companiei la care venisem să cer un loc de muncă.
„Ea a fost prima persoană care mi-a spus că vrea să mă ia de bărbat”
Andrei își ocupă locul la capătul mesei.
Apoi privirea lui se opri asupra mea.
Pentru o clipă am crezut că nu mă recunoaște.
Cincisprezece ani sunt mulți.
Eu nu mai semănam prea mult cu fetița cu genunchii juliți și două codițe.
Dar apoi colțul gurii lui se ridică ușor.
— Domnișoara Irina Popa, nu?
Vocea mi-a ieșit mult mai slabă decât aș fi vrut.
— Da.
Unul dintre manageri se uită când la mine, când la el.
— Vă cunoașteți?
Aș fi vrut să mă ascund sub masă.
Andrei nu părea deloc incomod.
S-a uitat direct la mine.
— Irina a fost prima persoană care mi-a spus că vrea să mă ia de bărbat.
În sală izbucniră câteva râsete.
Am simțit cum îmi ia foc fața.
— Aveam șapte ani, am spus repede.
— Știu.
— Nu trebuie să povestești asta.
— De ce? Este o amintire frumoasă.
Mi-aș fi dorit să-l lovesc cu dosarul pe care îl aveam în brațe.
Dar în același timp abia reușeam să-mi ascund zâmbetul.
Ținuse minte.
După cincisprezece ani, ținuse minte.
Interviul continuă.
Am încercat să mă concentrez.
Andrei îmi puse câteva întrebări destul de dificile.
Nu mi-a făcut nicio favoare.
Dimpotrivă.
La un moment dat chiar m-am întrebat dacă nu cumva încearcă să mă elimine.
După aproape o oră, interviul s-a terminat.
Cei din comisie au ieșit.
Eu îmi strângeam documentele când Andrei spuse:
— Irina, poți să mai rămâi două minute?
M-am așezat din nou.
Ușa se închise.
Pentru prima dată după cincisprezece ani eram singuri.
„Mai plângi când nu obții ce vrei?”
Andrei se ridică și se sprijini de marginea mesei.
Mă privea cu un amestec de curiozitate și amuzament.
— Ai crescut.
Am râs.
— Era inevitabil.
— Așa e.
— Și tu te-ai schimbat.
— Sper că în bine.
Pentru câteva secunde nu am mai spus nimic.
În fața mea se afla o persoană cunoscută și totuși complet străină.
Andrei rupse liniștea.
— Mai plângi când nu obții ce vrei?
L-am privit indignată.
— Nu pot să cred că încă îți amintești.
A început să râdă.
Era exact râsul pe care îl țineam minte.
Și pentru câteva secunde, sala aceea modernă dispăruse.
Eram din nou în curtea blocului.
— Tu ai dispărut, am spus.
Zâmbetul lui se stinse.
— Știu.
— N-ai spus nimic.
— Irina…
— Am așteptat mult timp să te întorci.
Mi-am dat seama cât de copilăresc suna și am încercat să zâmbesc.
Dar el nu râdea.
— Bunica era foarte bolnavă. După ce a murit, lucrurile au devenit complicate.
Mi-a povestit că plecase la o rudă din alt oraș.
A muncit aproape imediat.
A continuat școala.
Mai târziu intrase într-o afacere mică.
Ani întregi muncise aproape fără pauză.
— N-am vrut să mă întorc până când nu reușeam ceva, spuse el.
— Dar puteai măcar să îmi spui.
— Aveai șapte ani.
— Eram aproape opt.
Pentru prima dată zâmbi din nou.
— Corect. O diferență enormă.
Am aruncat spre el un pix.
L-a prins din aer.
Exact cum făcea când eram copii.
Andrei nu mă chemase la interviu din cauza trecutului
La un moment dat mi-am amintit de ce mă aflam acolo.
— Spune-mi ceva.
— Ce?
— Tu ai făcut să fiu chemată la interviu?
Privirea lui deveni serioasă.
— Nu.
— Sigur?
— CV-urile au trecut prin departamentul de resurse umane. Eu am văzut lista finală aseară.
— Și când mi-ai văzut numele?
— Am crezut că este o coincidență.
— Iar fotografia?
— Atunci am știut.
— De ce n-ai spus nimic?
— Pentru că voiam să văd dacă meriți postul.
Am ridicat sprâncenele.
— Și?
Andrei luă CV-ul meu de pe masă.
— Ai fost cea mai bună candidată.
Am rămas nemișcată.
— Vorbești serios?
— Foarte.
Simțeam că îmi vine să sar în picioare.
— Deci am postul?
— Oficial vei primi răspunsul de la HR.
A făcut o pauză.
— Dar da.
Am zâmbit atât de larg încât mă dureau obrajii.
Andrei mă privi câteva secunde.
— Deși trebuie să recunosc că postul de „soția directorului” încă este vacant.
— Andrei!
Râsul lui umplu camera.
Iar pentru prima dată după cincisprezece ani am simțit că băiatul din cartier nu dispăruse complet.
Am început să lucrăm împreună, dar nu a fost deloc cum îmi imaginam
Am început serviciul două săptămâni mai târziu.
În primele zile mă temeam că oamenii vor crede că fusesem angajată datorită lui Andrei.
El părea să se teamă de același lucru.
Așa că mă trata exact ca pe ceilalți.
Uneori chiar mai dur.
Dacă un raport era slab, mi-l trimitea înapoi.
— Poți mai bine.
Dacă o prezentare nu era suficient de clară, mă punea să o refac.
— Nu te mulțumi cu prima variantă.
Uneori plecam din biroul lui furioasă.
Într-o zi m-am întors după zece minute.
— Tu faci asta intenționat?
— Ce?
— Ești mai exigent cu mine decât cu ceilalți.
— Pentru că știu că poți.
— Asta nu e o explicație.
— Este singura pe care o am.
M-am enervat.
Dar am refăcut proiectul.
Și am realizat că avea dreptate.
În lunile următoare am început să lucrăm tot mai des împreună.
Și, încet, imaginea pe care o păstrasem din copilărie a început să dispară.
Andrei nu era perfect.
Era încăpățânat.
Muncea prea mult.
Uita să mănânce.
Uneori avea zile în care nu vorbea aproape cu nimeni.
Avea o nevoie aproape obsesivă de control.
Dar era și omul care rămânea după program să ajute un coleg.
Cel care știa numele oamenilor de la pază.
Cel care suna un angajat bolnav să îl întrebe dacă are nevoie de ceva.
Am început să îl cunosc din nou.
De data aceasta nu prin ochii unei fetițe de șapte ani.
Ci ca femeie.
Și tocmai asta mă speria.
Pentru că începeam să mă îndrăgostesc de el.
Din nou.
„Mai este valabilă promisiunea?”
Au trecut aproape opt luni.
Într-o seară avuseserăm o prezentare importantă pentru un client.
Proiectul fusese acceptat.
Echipa a ieșit la restaurant să sărbătorească.
Am râs.
Am băut câte un pahar de vin.
Pentru prima dată nu mai simțeam că Andrei era directorul meu.
Era doar el.
Când am ieșit din restaurant era târziu.
Mi-am comandat un taxi.
Andrei ieși după mine.
— Irina.
— Da?
— Stai puțin.
M-am întors.
Strada era aproape goală.
El își ținea mâinile în buzunarele hainei.
Exact ca în ziua interviului.
Exact ca atunci când eram copii.
— Vreau să te întreb ceva.
— Sună periculos.
— Mai este valabilă promisiunea?
Am clipit.
— Care?
— Cea pe care ai făcut-o la șapte ani.
Am simțit cum îmi bate inima.
— Nu știu despre ce vorbești.
Andrei zâmbi.
— Că te măriți cu mine.
Am început să râd.
Apoi, fără să vreau, mi s-au umplut ochii de lacrimi.
— Mi-a luat doar cincisprezece ani să ajung din nou aici.
Andrei făcu un pas spre mine.
— Mie mi-au trebuit cincisprezece ani ca să înțeleg ceva.
— Ce?
— Că nu am uitat niciodată fetița aia enervantă care țipa în mijlocul curții că o să fie soția mea.
— Enervantă?
— Foarte.
L-am lovit ușor cu palma în piept.
Apoi el deveni serios.
— Dar ea a fost și unul dintre puținii oameni care mă făceau să simt că am o familie.
Nu am mai râs.
Andrei îmi șterse o lacrimă.
— După ce bunica a murit, am plecat crezând că trebuie să las totul în urmă. Mult timp am crezut că „acasă” înseamnă un loc.
— Și acum?
— Acum cred că poate însemna și un om.
Nu știu cine s-a apropiat primul.
Poate amândoi.
Știu doar că m-a sărutat.
Nu a fost ca în filme.
Nu a început să plouă.
Nu a apărut muzică.
Taxi-ul meu chiar a sosit exact atunci și șoferul a claxonat iritat.
Am izbucnit amândoi în râs.
Și poate tocmai de aceea a fost perfect.
Promisiunea făcută la șapte ani nu fusese chiar uitată
Un an și jumătate mai târziu, Andrei m-a dus în fața blocului în care crescuserăm.
Nu mai locuiam acolo.
Nici el.
Curtea părea mult mai mică decât în amintirile mele.
Leagănul dispăruse.
Magazinul de unde îmi cumpăra înghețată devenise farmacie.
Andrei mă conduse până în locul în care își repara bicicleta în ziua în care îi spusesem că mă voi mărita cu el.
— Îți amintești?
— Din păcate.
— Eu foarte bine.
Scoase o cutie mică din buzunar.
Pentru câteva secunde nu am putut spune nimic.
S-a așezat într-un genunchi.
— Acum poți să plângi dacă nu obții ce vrei.
Am început să râd și să plâng în același timp.
— Ești imposibil.
— Este un da?
— Da.
— Sigur?
— Andrei!
— Voiam doar să verific.
Câteva luni mai târziu ne-am căsătorit.
La nuntă, mama a adus o fotografie veche.
Eram eu, la șapte ani, lângă Andrei.
El avea bicicleta într-o mână.
Eu țineam o înghețată.
Pe spatele fotografiei, mama scrisese cu ani în urmă:
„Irina și viitorul ei soț. Cel puțin așa susține ea.”
Am pus fotografia pe masa noastră.
Și, privind-o, am realizat ceva.
Nu cred că destinul nostru fusese hotărât când aveam șapte ani.
Viața nu funcționează chiar așa.
Dacă nu ne-am fi schimbat, dacă nu am fi crescut separat și dacă nu ne-am fi întâlnit din nou ca doi adulți, probabil că promisiunea aceea ar fi rămas doar o amintire amuzantă.
Dar uneori oamenii dispar din viața noastră fără ca povestea să fie neapărat terminată.
Uneori trec ani.
Ne schimbăm.
Iubim alți oameni.
Facem greșeli.
Construim vieți complet diferite.
Apoi, într-o zi obișnuită, intră cineva pe ușa unei săli de interviu și cincisprezece ani dispar într-o secundă.
Eu aveam șapte ani când am plâns și am spus că într-o zi mă voi mărita cu vecinul meu.
Cincisprezece ani mai târziu, când l-am văzut din nou, nu mai eram copilul care îl idealiza.
Iar el nu mai era adolescentul care îmi cumpăra înghețată.
Ne-am cunoscut din nou.
Ne-am ales din nou.
Și abia atunci promisiunea făcută într-o curte de bloc a devenit ceva adevărat.
Nu pentru că o fetiță de șapte ani prevăzuse viitorul.
Ci pentru că, după cincisprezece ani, doi oameni care se pierduseră s-au întâlnit din nou și au descoperit că, de data aceasta, niciunul nu mai voia să plece.
