Mirela Loșniță
Când Roman a deschis ușa apartamentului, primul lucru pe care l-a observat a fost liniștea.
Nu se auzea televizorul. Nu mirosea a mâncare. Oksana nu îl aștepta în hol, așa cum făcuse ani întregi atunci când el revenea din deplasări.
A intrat cu valiza după el și s-a oprit.
Sufrageria era plină de cutii.
Soțul meu s-a întors din „delegație” și și-a găsit toate lucrurile împachetate
Nu erau aruncate la întâmplare. Fiecare fusese închisă cu grijă, iar pe ele se aflau etichete scrise de mâna Oksanei.
Într-o cutie erau hainele.
În alta, pantofii.
Într-o alta, cărțile, actele și obiectele personale.
Roman a rămas câteva secunde nemișcat.
— Ce-i asta?
Oksana a apărut în pragul bucătăriei.
Era neobișnuit de calmă.
Pe canapea se afla geaca lui. Pe măsuța din fața ei erau cheile de rezervă, câteva fotografii și un plic alb.
— Ai ajuns, a spus ea.
Roman și-a lăsat valiza jos.
— Oksana, ce se întâmplă?
— Mă întrebam când te întorci din „delegație”.
Felul în care rostise ultimul cuvânt l-a făcut să încremenească.
— Ce vrei să spui?
Oksana a ridicat una dintre fotografii.
În imagine, Roman stătea la o masă pe terasa unei pensiuni. În fața lui era Inna.
Două pahare de vin se aflau între ei.
El îi ținea mâna.
În fotografia următoare mergeau împreună pe malul unui râu.
În ultima, Roman o săruta.
— De unde ai fotografiile astea?
Oksana aproape a zâmbit.
— Asta este prima ta întrebare?
— M-a urmărit cineva?
— Nu.
I-a întins telefonul.
Pe ecran era pagina publică a pensiunii unde Roman își petrecuse așa-zisa deplasare.
Administratorii publicaseră fotografii de la o petrecere organizată pentru turiști. În fundalul uneia dintre imagini, Roman și Inna dansau împreună.
O colegă de serviciu a Oksanei îl recunoscuse și îi trimisese fotografia.
De acolo, adevărul fusese ușor de descoperit.
Inna avea profilul public.
Publicase imagini cu micul dejun, camera pensiunii, râul, florile primite și cinele romantice.
Într-una dintre fotografii nu se vedea chipul lui Roman.
Dar se vedea mâna lui.
Și ceasul pe care Oksana i-l oferise la aniversarea căsătoriei.
— Pot să explic, a spus Roman.
Oksana s-a așezat.
— Te rog.
Roman a deschis gura.
Apoi a tăcut.
— Aștept.
— Nu este ceea ce crezi.
— Perfect. Atunci spune-mi ce cred.
— Inna este…
S-a oprit din nou.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, Roman nu găsea o explicație suficient de repede.
Oksana pregătise totul înainte ca el să se întoarcă
Oksana a luat plicul alb de pe masă.
— În timp ce tu erai ocupat în „delegație”, eu am avut și eu câteva lucruri de făcut.
A scos mai multe documente.
Roman a întins mâna după ele, dar ea le-a retras.
— Apartamentul acesta a fost al mamei mele și mi-a rămas mie. Am verificat situația juridică.
Roman a clipit.
— Cu cine?
— Cu avocatul meu.
— Avocatul tău?
— Da.
— Ai înnebunit?
Oksana l-a privit fără să ridice tonul.
— Nu. Cred că exact invers. Mi-am revenit.
Roman s-a enervat.
— Termină circul! Am venit obosit. Discutăm mâine.
Și-a ridicat valiza și s-a îndreptat spre dormitor.
Oksana nu l-a oprit.
A deschis ușa.
Dulapul era gol.
Hainele lui dispăruseră.
Produsele din baie nu mai erau acolo.
Pe noptieră rămăsese doar fotografia lor de la nuntă.
Cu fața în jos.
Roman s-a întors.
— Unde sunt toate lucrurile mele?
Oksana a arătat spre sufragerie.
— Ai trecut pe lângă ele când ai intrat.
— Și unde vrei să dorm?
— Nu aici.
Roman a râs scurt.
— Hai să nu dramatizăm. Am făcut o greșeală.
— O greșeală care a durat o săptămână?
— N-a însemnat nimic.
Oksana l-a privit câteva secunde.
— Atunci e și mai trist. Ai pierdut o căsnicie pentru ceva care, după cum spui, nu însemna nimic.
Zâmbetul i-a dispărut.
Roman a făcut câțiva pași spre ea.
— Locuiesc aici de doisprezece ani. Nu poți să mă dai pur și simplu afară.
— Știu. Tocmai de aceea am cerut sfatul unui avocat înainte să ajungi.
În clipa aceea s-au auzit pași.
Din bucătărie a apărut un bărbat de aproximativ cincizeci de ani.
În urma lui venea Irina, sora Oksanei.
Roman s-a uitat când la unul, când la celălalt.
— Cine este?
— Avocatul meu. Irina este aici ca martor.
Roman s-a înroșit.
— Ai pregătit toate astea?
— Da.
— Pe ascuns?
Oksana l-a privit lung.
— Mi s-a părut potrivit. Și tu ai avut o săptămână întreagă pe ascuns.
Roman a început să se plimbe prin cameră.
Mai întâi a amenințat.
Apoi a încercat să negocieze.
Câteva minute mai târziu și-a schimbat complet tonul.
— Oksana, suntem împreună de atâția ani.
Ea nu a răspuns.
— Toate cuplurile au probleme.
— Nu toate cuplurile pleacă în delegație cu amanta.
Roman și-a trecut mâna prin păr.
— Am fost prost.
— Da.
— Putem repara.
Oksana l-a privit direct în ochi.
— Roman, faptul că m-ai înșelat nici măcar nu este singurul motiv pentru care s-a terminat.
— Atunci care?
Răspunsul ei a venit imediat.
— Faptul că erai convins că eu voi accepta orice.
„Ani întregi m-ai convins că nu pot trăi fără tine”
Roman a rămas tăcut.
Oksana a continuat:
— Ani întregi mi-ai spus că am îmbătrânit. Că m-am îngrășat. Că niciun alt bărbat nu m-ar privi.
Roman și-a coborât ochii.
— Erau glume.
— Nu.
Vocea Oksanei rămăsese calmă.
— Când voiam să-mi schimb serviciul, îmi spuneai că nu sunt suficient de bună. Când voiam să ies cu prietenele mele, râdeai de mine. Când încercam ceva nou, găseai mereu un motiv să-mi explici de ce nu voi reuși.
— Nu am vrut…
— Știu exact ce ai făcut.
Roman a ridicat privirea.
— Ce?
— M-ai pregătit să cred că nu pot pleca.
În încăpere s-a făcut liniște.
— Ani întregi m-ai făcut să cred că tu ești singurul om care mă suportă. Și când ai plecat cu Inna, erai convins că o să aflu, o să plâng, o să țip și, până la urmă, o să te primesc înapoi.
Roman nu a negat.
Oksana a luat cheile de rezervă.
— Acestea nu mai sunt de folos.
— Ce înseamnă asta?
— Am făcut demersurile necesare ca totul să fie rezolvat legal.
Abia atunci Roman păru să înțeleagă.
Nu era una dintre certurile lor obișnuite.
Nu urma să doarmă două nopți pe canapea.
Nu urma o împăcare.
Oksana luase deja decizia.
— Și unde mă duc?
Pentru prima dată, vocea lui nu mai suna arogant.
Oksana a ridicat din umeri.
— Poți încerca la Inna. Din câte le-ai povestit prietenilor tăi, v-ați simțit extraordinar.
Roman și-a ridicat brusc capul.
— De unde știi ce le-am spus?
Oksana a râs pentru prima dată.
— Prietenii tăi nu sunt atât de impresionați de tine pe cât îți imaginezi.
Unul dintre bărbații cu care Roman obișnuia să iasă îi trimisese Oksanei un mesaj.
Nu pentru că voia răzbunare.
Pur și simplu se săturase să îl audă pe Roman lăudându-se că își umilește soția și spunând că ea „oricum nu pleacă nicăieri”.
Roman s-a uitat la cutii.
Apoi la fotografii.
Apoi la Oksana.
Parcă o vedea pentru prima dată.
— Deci asta este?
Oksana a clătinat din cap.
— Nu.
A scos ultima hârtie din plic.
A pus-o în fața lui.
— Asta este cererea de divorț.
Roman nu a mai râs.
Două luni mai târziu, Roman i-a trimis un mesaj
După două luni, sufrageria arăta complet diferit.
Cutii nu mai existau.
Lucrurile lui Roman dispăruseră definitiv.
Oksana schimbase perdelele și mutase mobilierul.
Pe peretele unde Roman ținuse ani la rând un televizor uriaș pusese fotografii cu fiica ei, sora ei și mama ei.
Casa începea să semene din nou cu ea.
Într-o sâmbătă dimineața, telefonul i-a vibrat.
Era Roman.
Mesajul era scurt:
„Inna m-a părăsit. Putem măcar să vorbim?”
Oksana a privit ecranul câteva secunde.
Nu a simțit satisfacția pe care și-o imaginase cândva.
Nu a simțit nici furie.
Pur și simplu nu mai conta.
A șters mesajul.
Apoi și-a turnat cafeaua și a deschis larg fereastra.
Mult timp fusese convinsă că singurătatea înseamnă să nu ai pe cineva lângă tine.
Acum știa că există o singurătate mult mai grea.
Aceea de a trăi ani de zile alături de un om care te convinge că nu valorezi nimic fără el.
Roman nu pierduse doar o soție în ziua în care se întorsese din „delegație”.
Pierduse femeia despre care fusese convins că nu va avea niciodată curajul să plece.
Iar Oksana, rămasă singură în apartamentul ei, nu se mai simțea deloc singură.
Pentru prima dată după mulți ani, se simțea liberă.
