Grigore Madalina
Andrei avea zece ani și venise la școală cu un buchet diferit de toate celelalte. Nu fusese cumpărat dintr-o florărie și nici împachetat în hârtie lucioasă. Florile fuseseră culese de mama lui din grădină, înainte de răsărit, apoi legate cu o panglică albă.
Când colegii au văzut buchetul, au început să râdă.
— Doamna n-o să vrea florile tale. Sunt din curte, nu de la florărie!
Pentru prima dată, Andrei s-a uitat la florile pe care mama lui le alesese cu grijă și i-a fost rușine. Aproape că nu a mai vrut să le ofere.
Nu știa însă că, peste numai câteva minute, avea să afle ceva ce nu va uita prea curând.
Învățătoarea a luat buchetul și l-a privit în tăcere
Când a ajuns în clasă, buchetul lui Andrei a rămas pentru câteva clipe lângă ghiozdan.
Învățătoarea l-a observat și l-a ridicat.
Nu a spus nimic imediat.
A întors florile încet în mâini, a atins una dintre dalii și apoi le-a apropiat de față.
— Miroase a grădină, a spus ea.
Andrei n-a știut dacă era un compliment sau nu.
Rareș, colegul care râsese de buchet, nu mai zâmbea.
Învățătoarea s-a uitat spre băiat.
— Mama ta le-a cules azi-dimineață?
— Da.
— Pe toate?
— Da. S-a trezit la șase.
Doamna a privit panglica albă.
— Și ea le-a legat?
Andrei a dat din cap.
— A zis că le-a ales pe cele mai frumoase.
Învățătoarea l-a privit atent.
— Atunci de ce să-mi fie rușine cu ele?
Băiatul a ridicat din umeri.
— Pentru că nu sunt cumpărate.
O singură întrebare a făcut clasa să tacă
Învățătoarea s-a întors spre ceilalți copii.
Nu părea supărată și nu și-a ridicat vocea.
Tocmai această liniște i-a făcut pe toți să fie atenți.
— Cine a spus că mie îmi plac numai florile de la florărie?
Nimeni n-a răspuns la început.
Rareș privea spre penar.
Până la urmă și-a făcut curaj.
— Eu am zis.
— De unde știai?
Băiatul a ridicat din umeri.
— Nu știam.
Învățătoarea nu l-a certat.
Nu i-a ținut nicio predică.
S-a întors pur și simplu spre Andrei.
— Îmi dai voie să le păstrez?
El a clipit surprins.
— Păi… sunt pentru dumneavoastră.
— Atunci îți mulțumesc.
A pus florile într-un borcan, deși avea vaze
Catedra era deja plină.
Pe ea se aflau cutii elegante și buchete mari de trandafiri, cumpărate probabil în acea dimineață.
Învățătoarea a mutat câteva dintre ele și a deschis dulapul.
A scos un borcan mare din sticlă.
— Doamna, aveți vaze acolo, i-a spus o fetiță.
— Știu.
A turnat apă în borcan și a desfăcut puțin panglica, lăsând florile să se așeze mai liber.
Crăițele, margaretele și cârciumăresele s-au răsfirat imediat.
— Așa. Acum arată cum trebuie.
A așezat borcanul lângă fereastră.
Din banca lui, Andrei îl vedea perfect.
În față se afla dalia mare pe care mama o găsise lângă gard.
Cea mai frumoasă.
În pauză, copiii au început să întrebe despre florile lui
Când a sunat clopoțelul, mai mulți copii s-au apropiat de catedră.
Dar nu de trandafiri.
O fetiță a arătat spre florile mov.
— Cum se numesc astea?
Andrei știa răspunsul.
— Cârciumărese.
— Ce nume ciudat.
— Mama are multe acasă.
Rareș venise și el, dar stătea puțin mai retras.
— Dar cele portocalii?
— Crăițe.
— Cresc singure?
Andrei a zâmbit ușor.
— Nu. Trebuie udate.
Pentru prima dată în dimineața aceea, nu a mai simțit nevoia să ascundă faptul că florile veneau din propria lor grădină.
„Spune-i mamei tale că am observat”
La sfârșitul orelor, când ceilalți copii își strângeau caietele, învățătoarea l-a chemat.
— Andrei, stai puțin.
Băiatul s-a apropiat.
— Mama ta vine să te ia?
— Nu. E la serviciu. Merg singur acasă.
Învățătoarea a privit spre borcanul cu flori.
— Atunci vreau să-i transmiți ceva.
Andrei a așteptat.
— Spune-i că mi-au plăcut foarte mult. Și că am observat câtă muncă a fost acolo.
Băiatul a privit nedumerit.
— Ce muncă?
Învățătoarea a zâmbit.
— Crezi că florile astea au apărut azi-dimineață?
Andrei nu a spus nimic.
— Cineva le-a plantat. Cineva le-a udat toată vara. Azi, cineva s-a trezit devreme, le-a ales, le-a tăiat și le-a legat pentru mine. Să-i spui mamei tale că am observat.
Andrei a simțit atunci un nod în gât.
Toată dimineața se gândise la cât costaseră florile celorlalți.
Nu se gândise deloc la cât timp costaseră ale lui.
Rareș l-a oprit pe hol
Pe drumul spre ieșire, Rareș l-a ajuns din urmă.
— Băi, Andrei…
— Ce?
Rareș părea că nu știe exact cum să formuleze.
— Nimic.
A făcut doi pași, apoi s-a întors.
— Au fost mișto până la urmă florile.
Andrei s-a uitat la el.
— Erau și înainte.
Rareș a dat din cap.
— Da.
Și fiecare a plecat în direcția lui.
Acasă, mama lui întindea rufe
Când Andrei a ajuns, poarta era deschisă.
Mama lui venise deja de la serviciu și întindea rufe în curte.
Purta încă tricoul de lucru, iar părul îi era prins neglijent.
Când l-a văzut, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-i privească mâinile.
Buchetul dispăruse.
A zâmbit.
— Ei?
— Ce?
— I-ai dat florile?
— Da.
— Și?
Andrei și-a lăsat ghiozdanul lângă trepte.
Inițial voia să-i spună doar că învățătoarei îi plăcuseră.
Apoi s-a uitat spre grădină.
A observat locul gol de unde mama tăiase dalia.
A văzut crăițele pe care le udase toată vara și cârciumăresele crescute lângă gard.
Și atunci s-a uitat din nou la ea.
— Doamna a zis să-ți spun că a observat.
Mama s-a oprit.
— Ce să observe?
— Că le-ai plantat. Că le-ai udat. Că te-ai trezit devreme ca să le alegi.
Femeia a rămas cu un tricou în mâini.
— A spus toate astea?
— Da.
Mama a zâmbit.
— Atunci mă bucur că i-au plăcut.
Andrei i-a spus și adevărul pe care îl ascunsese
Băiatul a rămas pe loc.
— Mamă?
— Da?
— Copiii au râs de ele.
Mâinile femeii s-au oprit din nou.
— De ce?
— Pentru că erau din grădină.
Andrei și-a băgat mâinile în buzunare.
— Și mie mi-a fost rușine. Nu voiam să i le mai dau.
Mama nu l-a certat.
Nu i-a spus că ar fi trebuit să știe mai bine.
S-a uitat doar spre florile rămase în curte.
— Și până la urmă?
— Până la urmă i le-am dat.
— Bine.
A urmat o scurtă tăcere.
— La anul îi mai ducem?
Mama a râs.
— Dacă mai am ce să tai după buchetul de azi.
Andrei s-a dus spre straturile cu flori și a cercetat grădina.
Apoi a arătat spre un colț.
— Uite. Acolo mai sunt două dalii.
Mama a zâmbit.
— Pe alea să mi le lași mie.
— De ce?
— Pentru că nu toate florile din grădina asta sunt pentru doamna.
Andrei a râs.
În dimineața următoare, buchetul puțin strâmb, cules din curtea lor, era încă pe catedră.
Iar Andrei nu se mai gândea dacă fusese cumpărat sau nu.
Știa deja cât valora.
Povestea este preluată de pe internet și nu ne asumăm veridicitatea acesteia
