Grigore Madalina
Timp de trei zile, aceeași cioară a apărut în curtea dintre blocuri. Nu venea să caute mâncare și nici nu părea speriată de oameni. De fiecare dată ateriza în același loc, lângă un capac vechi de canal, lăsa ceva jos și începea să croncănească insistent.
La început, nimeni nu i-a dat importanță.
Unii vecini au râs. Alții au spus că pasărea probabil își ascunde hrana. Numai Miron Danilovici a început să creadă că se întâmplă ceva neobișnuit.
În cea de-a treia zi, cioara a revenit.
Și de această dată nu s-a mai îndepărtat când Miron s-a apropiat.
Bărbatul s-a uitat la capacul greu de metal, apoi la pasărea care îl privea de la câțiva metri.
A chemat câțiva vecini.
Când au ridicat capacul și au luminat înăuntru cu o lanternă, nimeni nu a mai spus nimic.
Din întuneric s-a auzit un sunet slab
Capacul s-a mișcat greu.
Metalul ruginit a scos un scrâșnet care a răsunat în curte, iar câțiva copii aflați în apropiere s-au strâns în jurul adulților.
Miron a aprins lanterna și a îndreptat fasciculul spre interior.
La început nu se vedea aproape nimic.
Pereți umezi. Conducte vechi. Apă strânsă pe fund.
Apoi lumina a ajuns într-un colț.
Miron a încremenit.
— Doamne…
Lipit de peretele rece se afla un câine mic.
Animalul era atât de slab încât i se vedeau coastele. Blana îi era murdară și udă, iar corpul îi tremura necontrolat.
Când lumina lanternei i-a ajuns pe față, câinele și-a ridicat capul și a scos un scâncet abia perceptibil.
Dar nu era singur.
La câțiva centimetri de el se afla o altă cioară.
Pasărea stătea strânsă lângă câine și avea una dintre aripi rănită.
Atunci oamenii s-au uitat spre cioara care îi adusese acolo.
Pasărea sărise pe marginea canalului și privea în jos.
În acel moment, Miron a înțeles.
Zgârieturile pe care le auzise cu o seară înainte
Cu o seară înainte, Miron trecuse prin curte și auzise niște zgomote ciudate venind de sub pământ.
Se oprise câteva secunde.
Păruseră niște zgârieturi, dar zgomotul fusese atât de slab încât bărbatul crezuse că poate sunt șobolani sau apă care se lovește de conductele vechi.
Acum știa adevărul.
Câinele încercase probabil să se facă auzit.
Nimeni nu putea spune cu certitudine cum ajunsese acolo. Poate că intrase printr-o gură de canal rămasă descoperită în apropiere și se deplasase prin vechiul sistem de conducte.
Cert era că nu mai avea putere să iasă singur.
Nici cioara rănită nu putea zbura.
Și atunci a apărut întrebarea la care nimeni nu se așteptase:
De ce venise cealaltă cioară timp de trei zile?
Oamenii au înțeles ce făcuse pasărea
Pe lângă capac fuseseră găsite în ultimele zile bucățele de mâncare.
Pâine. Resturi. Bucăți mici pe care pasărea le aducea în cioc.
Vecinii presupuseseră că cioara își strângea hrana.
Dar acum lucrurile căpătau un sens cu totul diferit.
Pasărea nu aducea mâncarea pentru ea.
Încerca să o împingă prin crăpăturile capacului.
Jos se aflau cioara rănită și câinele.
Potrivit poveștii, pasărea care venea zilnic era perechea ciorii rănite. Cum nu o putea scoate singură de acolo, continuase să revină și să facă zgomot în apropierea oamenilor.
Vecinii care râseseră cu doar câteva minute înainte nu mai spuneau nimic.
Miron a cerut imediat o frânghie.
— Trebuie să coborâm după ei.
Miron a coborât în canal
Câțiva bărbați l-au ajutat.
Miron și-a prins frânghia și a început să coboare cu grijă.
Mirosul de umezeală era puternic, iar spațiul devenea tot mai îngust.
Câinele îl privea, dar nu încerca să fugă.
Probabil nu mai avea nici energia necesară.
Când Miron s-a apropiat, animalul a rămas nemișcat. Bărbatul l-a ridicat încet și l-a strâns la piept.
Era incredibil de ușor.
Câțiva oameni aflați deasupra au tras frânghia și câinele a fost scos la suprafață.
O femeie a venit imediat cu o pătură.
Alta a adus un castron cu apă.
Dar Miron nu terminase.
S-a întors după cioara rănită.
Pasărea s-a speriat când bărbatul a încercat să o prindă și a început să bată din aripa sănătoasă. După câteva momente, Miron a reușit să o ridice fără să-i agraveze rana.
Când cioara a ajuns la suprafață, s-a întâmplat ceva care i-a impresionat pe cei prezenți.
Pasărea care așteptase pe marginea canalului a început să croncănească puternic.
Nu a plecat.
A rămas acolo.
Câinele a primit numele Noroc
Veterinarul a fost chemat.
Câinele era deshidratat, foarte slăbit și avea câteva răni, însă putea fi salvat.
Și cioara avea șanse să-și revină.
În următoarele zile, întâmplarea a devenit principalul subiect de discuție printre vecini.
Unii spuneau că pasărea încercase în mod deliberat să atragă atenția oamenilor.
Alții vorbeau despre inteligența ciorilor și despre comportamentul lor social.
Miron nu încerca să găsească explicații complicate.
Spunea un singur lucru:
— Dacă nu ascultam cioara, amândoi mureau acolo.
Câinele nu avea stăpân cunoscut.
Miron a decis să îl păstreze.
I-a dat un nume care părea să spună întreaga poveste:
Noroc.
Într-o dimineață, cele două ciori au apărut împreună
Cioara rănită s-a recuperat treptat.
În tot acest timp, cealaltă pasăre continua să apară în apropiere.
Apoi, într-o dimineață, vecinii au observat ceva pe acoperișul unei clădiri vechi din curte.
Erau două ciori.
Stăteau una lângă alta.
Pasărea rănită putea zbura din nou.
Pentru câteva minute, cele două au rămas pe acoperiș privind spre curtea în care fuseseră salvate.
Miron era acolo.
Și Noroc era lângă el.
La un moment dat, cele două păsări au croncănit, apoi și-au desfăcut aripile și au dispărut peste copaci.
Miron le-a urmărit până când nu le-a mai putut vedea.
Din ziua aceea, de fiecare dată când auzea o cioară, ridica instinctiv privirea.
Iar capacul vechi de canal nu a mai fost pentru vecini doar o bucată de metal peste care treceau fără să se gândească.
Povestea fusese suficientă pentru ca oamenii din curte să privească altfel animalele din jurul lor.
Pentru că, uneori, un animal nu poate spune în cuvinte că cineva are nevoie de ajutor.
Dar poate insista până când un om decide să-l asculte.
Povestea este preluată de pe internet și nu ne asumăm veridicitatea acesteia
