Roxana
Gaura aceea în formă de romb, fix în mijlocul pânzei, a fost multă vreme semnul lenjeriei de pat din blocurile de la răsărit. Părea o ciudățenie de croitorie sau un moft de fabrică. În realitate, la mijloc erau lățimea sulului de material, economia dusă până la ultima bucată de pânză și un calcul foarte practic.
Cearșaful cu gaură la mijloc nu se confundă cu nimic altceva. Pilota intra printr-o deschizătură în formă de romb sau de pătrat, decupată exact în centrul feței de deasupra, nu pe latura scurtă, cum se întâmplă azi. Modelul se găsea în creșe, în sanatorii, în hoteluri și în casele oamenilor obișnuiți, iar materialul care descrie fenomenul se referă la lenjeria produsă în Uniunea Sovietică.
La prima vedere pare o alegere estetică. Nu era. Erau patru motive, iar primul ține de o cifră simplă.
Primul motiv: cearșaful cu gaură la mijloc pleca de la lățimea sulului de material
Fabricile de atunci lucrau cu țesături înguste. Sulurile nu depășeau 90 de centimetri lățime, iar o husă de pilotă trebuia să aibă cel puțin 143 de centimetri. Diferența nu se putea acoperi din nimic.
Soluția a fost să se coasă două lățimi una de alta. Cusătura ieșea, inevitabil, fix pe mijloc.
De aici și grija pentru desen. Ca să nu se vadă că modelul nu se potrivește la îmbinare, în producție se foloseau fie țesături uni, fie imprimeuri cu flori mărunte, care iertau orice decalaj. Așa se explică de ce lenjeria din perioada aceea pare astăzi atât de uniformă la culoare.
Al doilea motiv: economia, calculată la centimetru
Economia era regula în toate industriile, iar fabricile de textile nu făceau excepție. Deschizătura mare din mijloc însemna, pur și simplu, mai puțină pânză consumată pe fiecare bucată.
Iar ce rămânea nu se arunca. Din resturile de material se coseau fețe de pernă.
Un singur sul ajungea astfel mai departe decât ar fi ajuns într-o croială obișnuită. Într-o economie care raporta planul pe metri de țesătură, calculul acesta conta mai mult decât aspectul produsului finit.
Al treilea motiv: pilotele de lână și de vată aveau nevoie de aer
Există și o a treia explicație, formulată mai degrabă ca ipoteză decât ca fapt documentat: aerisirea.
Pilotele de atunci erau în general de lână sau umplute cu vată. Se aerisesc greu, se încarcă de umezeală și se usucă încet. Rombul din mijloc lăsa aerul să circule prin interior, ceea ce reducea riscul de umezeală și de bacterii.
În camerele cu umiditate mare, detaliul acesta chiar făcea diferența. Sursa nu precizează însă dacă ventilația a fost un obiectiv urmărit de proiectanți sau doar un efect secundar descoperit pe parcurs.
Al patrulea motiv: un minut în loc de zece
Oricine a luptat vreodată cu o husă modernă știe cum arată scena. Îți bagi brațele până la umeri în pânză, cauți colțurile, tragi, scuturi, o iei de la capăt. Cinci minute, zece, dacă pilota e mare.
Cu deschizătura de la mijloc, operațiunea dura maximum 60 de secunde. Pilota se punea înăuntru dintr-o mișcare, prin gaura largă, apoi se scutura bine ca să se întindă în colțuri.
Atât. Nicio acrobație.
Într-un sanatoriu sau într-un hotel unde se schimbau zeci de paturi pe zi, diferența dintre un minut și zece nu era un moft. Era jumătate de normă de lucru.
Ce s-a întâmplat cu cearșaful cu gaură la mijloc
Avantajele nu l-au salvat. După ce au apărut țesături mai late și imprimeuri mai variate, modelul a început să pară sărăcăcios și a ieșit din producție.
Locul lui a fost luat de husa elegantă, cu deschizătura discretă pe lateral, prin care pilota nu mai alunecă afară în timpul nopții.
Cearșaful cu gaură la mijloc nu a dispărut complet, totuși. Se mai găsește, ici-colo, mai ales în spitale, unde funcționalitatea a contat mereu mai mult decât moda.
Iar cine îl recunoaște dintr-o privire știe și celălalt lucru: pânza aceea aspră, spălată de sute de ori, se făcea cu anii moale ca hârtia de ziar.
