Ana Sasu
Când tata s-a stins, în urmă cu trei ani, am avut senzația că nu l-am pierdut doar pe el.
Am pierdut-o, într-un fel, și pe mama.
Mama, Elena, fusese întotdeauna o femeie care iubea viața. Îi plăcea să se îmbrace elegant chiar și atunci când mergea doar până în centrul orașului, își aranja părul în fiecare dimineață și spunea că o femeie nu are nevoie de o ocazie specială ca să poarte parfumul preferat.
Tata o tachina mereu.
— Elena, mergem până la piață, nu la recepția de la ambasadă.
— Și dacă ne întâlnim cu ambasadorul?
Apoi râdeau amândoi.
Așa îi țin minte.
După moartea lui, râsul acela a dispărut.
Mama și-a pus rochiile în partea din spate a dulapului. Parfumul a rămas neatins pe măsuța din dormitor, iar ieșirile ei au început să se rezume la cumpărături și vizitele la medic.
Am încercat să o scot din starea aceea.
— Mamă, mergem undeva în weekend?
— Poate altă dată.
— Vino la noi duminică.
— Vedem.
— Mergem la teatru?
— Nu prea am chef.
Trei ani am auzit aceleași răspunsuri.
Apoi, într-o joi seară, ceva s-a schimbat.
Am trecut pe la ea fără să o anunț.
Am sunat la ușă.
Nimic.
Mașina ei era în fața casei, iar luminile erau aprinse.
Am sunat-o.
Nu mi-a răspuns.
Am presupus că ieșise prin apropiere și am rămas puțin în mașină.
După aproximativ douăzeci de minute, un autoturism negru a oprit în fața porții.
La volan era Radu.
Radu fusese cel mai bun prieten al meu din copilărie. Crescuse la câteva case distanță de noi și petrecuse atât de mult timp în casa părinților mei, încât tata glumea că ar trebui să-i plătească și lui facultatea.
Radu a coborât și a ocolit mașina.
Apoi a deschis portiera din dreapta.
Mama a coborât.
Pentru câteva secunde am rămas pur și simplu privind-o.
Purta o rochie bleumarin pe care nu o mai văzusem de ani întregi. Avea părul aranjat, cerceii preferați și pantofii cu toc pe care îi abandonase după moartea tatei.
Dar altceva m-a impresionat.
Râdea.
Mama râdea cu adevărat.
— Mulțumesc, Radu. A fost minunat.
— Joia viitoare, aceeași oră.
— Promit.
Radu a condus-o până la ușă.
În seara aceea nu am întrebat nimic.
Eram prea fericit că o văzusem astfel.
Numai că, în următoarele săptămâni, am observat că joia devenise o zi specială.
Mama se pregătea de fiecare dată.
La șapte seara, Radu venea să o ia.
În jurul orei zece o aducea înapoi.
Într-o zi am întrebat-o:
— Unde mergeți?
A zâmbit.
— La cină.
— În fiecare joi?
— În fiecare joi.
— Unde?
Mi-a spus numele unui hotel mare și elegant din București.
Cunoșteam locul.
Nu era deloc ieftin.
— Radu te duce în fiecare săptămână acolo?
— Da.
— De ce?
Mama a zâmbit misterios.
— A devenit tradiția noastră.
M-am bucurat.
— Atunci joia viitoare vin și eu. Fac eu cinste.
Schimbarea de pe chipul ei a fost instantanee.
— Nu.
Am râs, crezând că glumește.
— De ce nu?
— Pentru că aș prefera să rămână doar între mine și Radu.
— Mamă, nu vreau să vă stric tradiția. Doar vreau să văd și eu locul.
— Te rog.
Tonul ei m-a oprit.
— Bine.
Dar ceva nu-mi dădea pace.
Nu eram gelos pe Radu. Îl cunoșteam de aproape treizeci de ani.
Mai ales că eram recunoscător.
Făcuse într-un timp foarte scurt ceea ce eu încercasem trei ani fără succes: o făcuse pe mama să iasă din casă.
Totuși, exista un secret.
În joia următoare, am așteptat să o aducă acasă.
Puțin după zece, mașina lui Radu a oprit.
Mama a coborât.
Radu a condus-o până la ușă.
După ce ea a intrat, am ieșit.
— Radu!
S-a întors.
— Ce faci aici?
— Te așteptam.
— De ce?
Am mers spre el.
— Vreau să-mi spui de ce o duci pe mama la cină în fiecare joi.
Radu a rămas nemișcat.
— Ți-a spus unde mergem?
— Da.
— Atunci știi.
— Nu. Știu unde mergeți. Nu știu de ce.
Radu și-a coborât privirea.
— Nu cred că eu ar trebui să-ți spun.
— Este mama mea.
— Știu.
— Și ești cel mai vechi prieten al meu. Dacă există ceva ce ar trebui să știu, spune-mi.
A tăcut.
Apoi a rostit:
— Pentru că i-am promis tatălui tău.
M-am uitat la el.
— Ce?
— Tatăl tău mi-a cerut asta înainte să moară.
Am simțit nevoia să mă așez.
Treapta verandei era în spatele meu.
— Ce ți-a cerut?
Radu s-a așezat lângă mine.
— Cu aproximativ o lună înainte să moară, m-a chemat la spital. Tu erai plecat să-i aduci niște lucruri.
Îmi aminteam ziua.
— Și?
— Mi-a spus că are nevoie de ajutorul meu.
Radu a scos telefonul.
A căutat ceva.
Apoi mi-a arătat o fotografie.
Tata.
Era în patul de spital și ținea în mână un plic.
— Mi-a spus că știe exact ce va face mama ta după ce el nu va mai fi.
— Ce?
— Că se va închide în casă. Că va refuza să iasă. Că voi încercați să o ajutați, iar ea o să vă spună tuturor că este bine.
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
Îl auzeam parcă pe tata spunând toate acestea.
— Dar de ce hotelul?
Radu a zâmbit trist.
— Pentru că acolo a început totul.
— Ce a început?
— Povestea lor.
Nu știam nimic.
Părinții mei îmi spuseseră mereu că se cunoscuseră prin niște prieteni.
Adevărul era puțin diferit.
Cu aproape patruzeci de ani în urmă, tata lucra pentru o firmă care organizase un eveniment la hotelul respectiv.
Mama venise acolo împreună cu o prietenă.
Tata o văzuse în restaurant.
Nu avusese curaj să vorbească cu ea.
O săptămână mai târziu, o întâlnise din nou întâmplător.
Într-o joi.
Atunci o invitase la cină.
— Masa 17, mi-a spus Radu.
— Ce?
— Au stat la masa 17.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Tata ținea minte numărul mesei după patruzeci de ani?
— Nu numai atât.
Radu a continuat.
— După ce s-au căsătorit, în fiecare an, în joia cea mai apropiată de aniversarea primei întâlniri, mergeau acolo.
Nu știusem.
— Dar voi mergeți în fiecare joi.
— Știu.
— De ce?
Atunci Radu s-a uitat spre casa mamei.
— Pentru că tatăl tău a pregătit ceva.
— Ce?
Radu a ezitat.
— Trebuie să vezi singur.
— Acum?
— Joia viitoare.
Am vrut să insist.
Nu a acceptat.
Joia următoare am primit un mesaj de la Radu.
„19:30. Holul hotelului. Nu-i spune mamei.”
Am ajuns mai devreme.
Radu era deja acolo.
— Unde este mama?
— Vine.
— Știe că sunt aici?
— Nu.
Am urcat la restaurant.
Într-un colț, lângă fereastră, se afla masa 17.
Era pregătită pentru mama.
Dar în fața scaunului ei era încă un loc.
Gol.
Pe masă se afla o fotografie cu tata.
Și o cutie din lemn.
— Ce este asta?
— Așteaptă.
Mama a sosit câteva minute mai târziu.
Când m-a văzut, s-a oprit.
— Ce cauți aici?
— Am vrut să înțeleg.
S-a uitat la Radu.
— I-ai spus?
— Doar o parte.
Mama a oftat.
Apoi s-a așezat.
Am făcut același lucru.
— Ce este în cutie?
Mama a privit-o.
— Scrisorile tatălui tău.
Am rămas fără cuvinte.
— Ce scrisori?
A deschis cutia.
Înăuntru erau zeci de plicuri.
Pe fiecare era trecută o dată.
— Tata le-a scris?
— În ultimele luni.
Mama a luat primul plic.
„Pentru prima cină.”
Al doilea:
„Pentru ziua în care vei reuși din nou să râzi.”
Altul:
„Pentru prima dată când vei veni aici fără să plângi.”
Am simțit un nod în gât.
— Câte sunt?
Radu mi-a răspuns:
— Cincizeci și două.
Exact câte săptămâni are un an.
Tata îi scrisese mamei câte o scrisoare pentru fiecare joi.
Dar mai era ceva.
— De ce ați început abia acum câteva luni?
Mama și-a șters ochii.
— Pentru că nu eram pregătită.
Radu încercase prima dată la câteva luni după moartea tatei.
Mama refuzase.
Mai încercase după un an.
Refuzase din nou.
Apoi, într-o zi, mama găsise singură în sertarul tatei o fotografie de la prima lor cină.
Pe spate scria:
„Când vei putea să te întorci aici și să zâmbești, înseamnă că ai început să trăiești din nou.”
Atunci îl sunase pe Radu.
În prima joi, veniseră la hotel.
Mama plânsese aproape toată seara.
În a doua joi, plânsese mai puțin.
În a treia, zâmbise.
— Și acum? am întrebat.
Mama m-a privit.
— Acum râd.
Am strâns-o de mână.
— De ce nu m-ai lăsat să vin?
— Pentru că era ultimul lucru pe care îl mai aveam doar cu tatăl tău.
Atunci am înțeles.
Nu mă ținea la distanță.
Își proteja ritualul prin care învăța să-și ia rămas-bun.
— Îmi pare rău.
— Nu ai de ce.
Radu s-a ridicat.
— Cred că ar trebui să vă las.
Dar înainte să plece, a scos încă un plic.
Nu era în cutie.
Mi l-a întins.
Pe el era scris numele meu.
Am înghețat.
— Ăsta ce este?
— Ultima parte a promisiunii.
Am desfăcut plicul.
Scrisul tatei.
„Dragul meu,
Dacă citești asta, înseamnă că ai descoperit cine o scoate pe mama ta la cină joia și probabil ai pus prea multe întrebări, exact cum faci de când erai copil.”
Am râs în timp ce plângeam.
Era tata.
Am continuat.
„Nu te supăra pe ea că nu te-a chemat. Unele lucruri dintre doi oameni trebuie să rămână ale lor chiar și după ce unul dintre ei pleacă.”
Apoi venea partea care m-a făcut să mă opresc.
„Dar dacă ai ajuns să citești scrisoarea aceasta, înseamnă și că Elena mea a început din nou să trăiască. Iar dacă a început să trăiască, treaba lui Radu s-a terminat.”
M-am uitat la Radu.
El zâmbea.
Am continuat.
„De acum, joia este responsabilitatea ta.”
Am început să plâng și mai tare.
Mama și-a acoperit gura.
Mai era un rând.
„Nu trebuie să o duci în fiecare săptămână la hotel. O să te falimenteze. Scoate-o la o cafea, la teatru, la plimbare, oriunde. Important este să nu o lași să creadă că viața ei s-a terminat odată cu a mea. Eu am avut privilegiul să fiu iubit de ea aproape patruzeci de ani. Tu ai privilegiul să o mai ai.”
Nu am mai putut citi.
I-am dat scrisoarea mamei.
Ea a sărutat hârtia.
În seara aceea am rămas toți trei la masă.
Pentru prima dată, am auzit întreaga poveste a părinților mei.
Am aflat că tata îi vărsase vin pe rochie la prima întâlnire.
Că mama voise să plece.
Că el îi comandase desert fără să o întrebe.
— Și era desertul pe care îl uram, a spus mama.
— Atunci de ce te-ai mai întâlnit cu el?
Mama a zâmbit.
— Pentru că m-a făcut să râd.
La sfârșitul serii, chelnerul a venit cu nota.
Am întins mâna.
— De data asta plătesc eu.
Radu a zâmbit.
— Nu trebuie.
— Ba da. Am primit instrucțiuni clare.
După aceea, joile s-au schimbat.
Radu nu a mai venit în fiecare săptămână.
Am început să merg eu.
Uneori o duceam pe mama la restaurant.
Alteori la teatru.
Uneori cumpăram două cafele și ne plimbam prin București.
Într-o joi mi-a spus:
— Nu trebuie să faci asta toată viața.
— Știu.
— Atunci de ce o faci?
Am zâmbit.
— Pentru că îmi place.
A trecut aproape un an.
În ultima joi înainte de aniversarea morții tatei, mama mi-a spus că vrea să mergem din nou la hotel.
Am rezervat masa 17.
Când am ajuns, Radu ne aștepta.
— Ce faci aici? l-am întrebat.
— Mama ta m-a chemat.
Ne-am așezat.
Mama avea cutia de lemn cu ea.
Mai rămăsese un singur plic.
Numărul 52.
L-a deschis.
A citit în tăcere.
Apoi a început să râdă printre lacrimi.
— Ce spune? am întrebat.
Mi-a întins scrisoarea.
Era scurtă.
„Elena mea,
Dacă ai ajuns la scrisoarea 52, înseamnă că ai făcut ceea ce ți-am cerut.
Ai continuat.
Acum nu mai veni aici pentru mine.
Vino dacă îți place mâncarea.
Poartă rochia frumoasă pentru tine.
Râzi pentru tine.
Călătorește.
Fă-ți prieteni.
Supără-te.
Îndrăgostește-te din nou de viață.
Și, mai ales, nu transforma iubirea noastră într-o cameră în care să te închizi.
Eu nu ți-am fost întreaga viață, Elena.
Am avut doar norocul să fac parte din ea.
Trăiește și restul.
Te iubesc.”
Am ridicat privirea.
Mama plângea.
Dar zâmbea.
A împăturit scrisoarea și a pus-o în cutie.
Apoi a închis capacul.
— Gata, a spus.
— Gata ce?
— Gata cu scrisorile.
Pentru o clipă m-am temut că asta însemna și sfârșitul ieșirilor noastre.
Dar mama a luat meniul.
— Joia viitoare unde mergem?
Am început să râd.
— Unde vrei.
S-a gândit puțin.
— La teatru.
— Perfect.
— Și după aceea mâncăm undeva.
— Bine.
Radu a ridicat paharul.
— Cred că misiunea mea s-a încheiat oficial.
Mama s-a întors spre el.
— Nu chiar.
— Cum adică?
— Tu crezi că după ce m-ai scos din casă un an întreg scapi atât de ușor?
Am râs toți trei.
Câteva luni mai târziu, de ziua mamei, ne-am întors la același hotel.
De data aceasta nu exista nicio scrisoare.
Niciun ritual.
Nicio promisiune de îndeplinit.
Eram doar noi.
La un moment dat, mama s-a ridicat să vorbească cu cineva pe care îl cunoștea.
Am rămas singur cu Radu.
— De ce nu mi-ai spus de la început?
A ridicat din umeri.
— Pentru că i-am promis tatălui tău că nu o să-ți spun până când mama ta nu va fi pregătită.
— Ai ținut multe promisiuni pentru familia mea.
Radu a privit spre mama.
— Tatăl tău a făcut multe pentru mine când eram copil. Era rândul meu.
Am dat din cap.
— Mulțumesc.
— Pentru ce?
— Pentru că atunci când eu încercam să o fac să uite că tata a murit, tu ai înțeles că ea trebuia mai întâi să învețe să trăiască având amintirea lui cu ea.
Radu a zâmbit.
Mama s-a întors la masă.
Purta o rochie nouă.
Nu una dintre cele vechi.
Și-a pus geanta pe scaun și ne-a privit.
— Ce șușotiți voi doi?
— Nimic.
— Vă cunosc de când erați copii. Când spuneți „nimic”, sigur este ceva.
Am râs.
Și atunci am realizat că nu mai văzusem acel chip de foarte mult timp.
Mama mea se întorsese.
Nu femeia care fusese înainte să moară tata. Aceea nu avea cum să se întoarcă în întregime.
Era o altă versiune a ei.
Una care îl iubise, îl pierduse, supraviețuise și descoperise că nu îl trădează dacă mai este fericită.
Înainte să plecăm, mama s-a oprit lângă masa 17.
A atins pentru o clipă spătarul scaunului pe care obișnuia să stea tata.
Apoi a șoptit:
— Am continuat.
Nu știu dacă vorbea cu noi sau cu el.
N-am întrebat.
Am ieșit din hotel împreună.
La intrare, mama și-a ridicat privirea spre luminile Bucureștiului și m-a luat de braț.
— Joia viitoare să nu-ți faci program.
— De ce?
— Am rezervat eu ceva.
Am rămas surprins.
— Unde?
A zâmbit exact cum zâmbea când eram copil.
— Este o surpriză.
Și atunci am înțeles cel mai frumos lucru dintre toate.
Tata îi pregătise 52 de seri ca să o ajute să se întoarcă la viață.
Dar mama nu mai avea nevoie de o scrisoare ca să iasă din casă.
Acum își făcea singură planurile.
Iar acesta fusese, de fapt, ultimul cadou al tatălui meu pentru ea: nu cinele, nu hotelul și nici măcar cele 52 de scrisori.
Ci drumul înapoi spre propria ei viață.
