Redactia
Nu credea că mai avea să vadă lumina zilei. A trăit două luni într-un buncăr, cu frica constantă că acolo își va găsi sfârșitul. Asta este povestea unei foste angajate la Azovstal, care a reușit să scape din infern. Curajoasa femeie le-a povestit jurnaliștilor cât de greu a fost să trăiască sub atacurile aproape continue din partea soldaților ruși.
Adăpostul ei nu a mai fost locuința proprie, ci un buncăr subteran, situat la cinci etaje sub oțelăria asediată Azovstal. Natalia și familia ei au locuit acolo pentru mai bine de două luni, pentru a se feri de atacurile armatei ruse. Fostă muncitoare la uzină, ea a devenit principalul bucătar al grupului.
„Cineva tăia lemne, altcineva gătea, altcineva făcea curățenie, altcineva strângea apă, altcineva turna apa într-un butoi pentru a spăla vasele sau altceva”, spune Natalia Bebuș, fostă angajată la Azovstal.
Copiii făceau desene cu pizza
„Niciunul dintre copii nu a cerut nimic, doar desenau. Și te trezești cu un desen cu o pizza atârnând deasupra patului tău, iar tu știi că nu ai mâncare, dar tot trebuie să gătești ceva… Am luat puțină făină și am copt o lipie. Deasupra am pus mâncare din conservă, am adăugat niște mazăre pe care ne-a dat-o una dintre mame. Și așa am avut pizza”, a povestit Natalia.
Femeia le-a arătat jurnaliștilor ce motiv de bucurie au avut în toată această perioadă: desenele copiilor cu flori și mâncare. Datorită lor, zecile de oameni aflate în același buncăr se mai înveseleau.
Oamenii au văzut uzina ca pe un adăpost pe termen scurt. Planul era ca de acolo plece în altă parte. Dar refugiul a devenit o capcană, pentru că Azovstal a ajuns în centrul celor mai aprige lupte.
„Nu credeam că vom ieși”
Natalia a povestit cum de multe ori s-a gândit că nu vor mai ieși din buncăr.
„Voi fi sinceră cu tine: nu mai speram că vom ieși de acolo”, spune Natalia arătând spre interiorul jachetei cu care e îmbrăcată: „Aici, pentru când uniformele sunt duse la curățătorie, sunt scrise numele complet și identitatea angajatului. Mi-am notat grupa de sânge, numărul de telefon al mamei și numărul de telefon al tatălui. Pentru că nu credeam că vom ieși. M-am gândit că măcar ar fi de ajutor pentru părinți să afle ce s-a ales de mine, să știe că nu am fost mâncată de câini”, spune femeia cu ochii în lacrimi.
În luna martie, o lovitură puternică le-a întrerupt alimentarea cu energie electrică și grupul lor a rămas pe întuneric. Au raționalizat lumânările, iar bărbații au făcut torțe din bancurile de iluminat industrial care funcționau cu baterii.
„(Rușii n. r.) au aruncat totul în aer. Nu am putut nici măcar să anunțăm despre soarta noastră, nu am avut deloc semnal. Nu știam nici când se face evacuarea, la ce oră. Nu aveam deloc informații. Eram rupți de lume. Puteam doar ghici: când se mai liniștea puțin, ne gândeam că poate erau scoși oamenii de acolo. Dar în ce direcție să mergem dacă ieșim? Oamenii au ieșit pe riscul lor, fără să știe sigur dacă vor fi evacuați”, povestește fosta angajată de la Azovstal.
Evacuare în cinci minute
Când își pierduseră speranța, soldații ucraineni i-au anunțat că au 5 minute să se pregătească de plecare. Au reușit să prindă ultimul autobuz.
„Am mers cât am putut, copiii s-au împiedicat, am alergat. Aproape că am căzut, când am ajuns aici am văzut că aveam picioarele învinețite. Dar acesta este un fleac. Important este că toată lumea este în viață, toată lumea a fost evacuată și toată lumea a sosit aici”, spune Natalia, care în sfârșit poate să zâmbească.
