Laciu Andreea
Era o casă simplă, într-un cartier de la marginea orașului. Cu pereți gălbui, cu jaluzele care scârțâiau la vânt și cu o ușă de la intrare mereu descuiată — pentru că Ana era mereu acasă.
Ana avea 35 de ani și doi copii: Daria, 8 ani, și Luca, 4. Lucra de acasă ca editor de text pentru o editură mică. Nu era ușor, dar trăiau. Cu grijă. Cu liste de cumpărături pe care bifa fiecare ban. Cu haine second-hand și sandvișuri în pachețel.
Soțul ei, Radu, pleca devreme și venea târziu. Spunea că muncește într-o echipă de construcții pe șantier, că fac proiecte mari, chiar în afara orașului.
— Nu știu ce m-aș face fără tine, îi spunea Ana seara, când îl aștepta cu masa caldă, iar el o săruta rapid pe frunte și intra în baie cu telefonul.
Nu-i vorbea mult. Era mereu obosit. Uneori, nici nu-i vedea pe copii. Se culca devreme. Sau târziu. Ana nu mai știa. Uneori, se întreba dacă mai trăiesc în același timp.
Dar îi dădea liniște faptul că el aducea banii. În contul ei intra lunar suma promisă. Aveau un fond de urgență, o mică economie pentru vacanțe și un cont separat pe numele amândurora, „pentru viitorul copiilor”.
Își repetase de multe ori: „suntem o echipă”. Chiar și când o durea singurătatea. Chiar și când Radu nu răspundea la mesaje toată ziua.
Într-o miercuri, Ana a mers să plătească grădinița lui Luca. A vrut să scoată banii de pe card. Codul era corect. Dar pe ecran scria:
Sold indisponibil.
A încercat alt card. Același mesaj.
Confuză, a intrat în aplicația bancară. Contul pentru cheltuieli — zero. Contul de economii — zero. Contul comun pentru copii — închis.
S-a așezat pe o bancă în fața băncii, cu mâinile tremurând. L-a sunat pe Radu. Răspuns: închis. A mai încercat. Niciun semn. Apoi a deschis căsuța de e-mail și a găsit un mesaj de la bancă, din ziua anterioară:
„Confirmăm închiderea contului nr. […] și transferul integral către contul beneficiarului: Radu M.”
Totul i s-a învârtit în cap.
A sunat la bancă. Au confirmat: tranzacțiile fuseseră făcute personal, cu cardul lui Radu. Totul era legal.
— Dar… era pentru copii! Era… familia noastră! a spus ea, cu vocea frântă.
Funcționara a tăcut. Apoi a zis blând:
— Îmi pare rău, doamnă. Uneori, oamenii nu sunt ceea ce par.
În aceeași seară, Radu nu a mai venit acasă.
După trei zile, a primit un mesaj:
„Ana, îmi pare rău. Nu pot să mai trăiesc în viața asta. Am luat ce era al meu. Ai grijă de copii. R.”
N-a mai răspuns niciodată.
Au urmat săptămâni grele. Ana a plâns în baie, cu robinetul deschis, ca să nu o audă copiii. S-a dus la asistență socială, la un avocat, la rude. A primit puțin ajutor, dar și multe ridicări din umeri.
Dar într-o dimineață, Luca a venit în patul ei cu un desen: trei oameni, o casă și un soare mare deasupra.
— Tu ești soarele, mami. Că ești mereu aici.
Și-atunci a înțeles: avea tot ce conta cu adevărat.
A început să caute alte joburi. A scris articole de noapte. A corectat manuscrise la lumina unei veioze arse pe jumătate. A cusut haine pentru alți copii. A vândut din ce nu le mai trebuia.
Dar, pas cu pas, a început să înflorească.
Nu pentru că voia să se răzbune pe Radu. Ci pentru că Daria o privea cu ochi mari când spunea:
— O să fie bine, mami?
Și ea răspundea, cu adevăr și speranță:
— O să fie. Promit.
După un an, nu mai aveau datorii. Nu trăiau în belșug, dar în fiecare seară jucau „Nu te supăra, frate!” la lumina lumânării, dacă se oprea curentul. Și râdeau. Chiar și Ana. Poate mai ales Ana.
Într-o zi, Daria a găsit în sertar o poză veche cu tatăl lor.
— O mai iubești pe tati?
Ana a răspuns după o pauză lungă:
— Îl respect pentru că mi-a dat pe voi. Dar nu… nu-l mai aștept. Acum ne avem unii pe alții. Și e suficient.
Peste câțiva ani, când Daria a terminat liceul cu premiul I și Luca a devenit pasionat de astronomie, Ana a zâmbit cu inima plină. Nu mai exista niciun „cont” care să-i fie luat. Tot ce conta era deja în sufletul ei. În ochii copiilor ei.
Era mama lor. Iar casa, chiar dacă mai avea uneori lumini stinse, era plină de dragoste.
Sursă foto: Pixabay
