Ana Sasu
Sunt mamă singură, iar în urmă cu aproape un an am primit vestea pe care niciun părinte nu ar trebui să fie obligat vreodată să o audă.
Fiica mea, Sofia, avea doar șase ani când medicii ne-au spus că boala ei ajunsese într-un stadiu foarte avansat.
Îmi amintesc perfect cabinetul acela. Lumina rece, dosarul de pe birou și felul în care medicul evita să mă privească direct.
Sofia stătea afară cu asistenta și desena.
Eu eram singură în cabinet.
— Îmi pare foarte rău, doamnă Popescu, mi-a spus medicul. Am analizat toate variantele. Tratamentul poate încetini evoluția bolii, însă nu vă pot promite vindecarea.
Am rămas cu privirea fixată asupra lui.
— Cât?
A urmat o tăcere.
— Nu putem ști cu exactitate. Poate câteva luni. Poate mai mult. Fiecare copil reacționează diferit.
Nu-mi amintesc cum am ieșit din cabinet.
Știu doar că, atunci când am văzut-o pe Sofia, mi-am șters repede lacrimile.
— Mami, uite!
Mi-a arătat desenul.
Era o fetiță cu o coadă de sirenă, înotând într-o mare uriașă.
— Sunt eu, mi-a spus.
Am îmbrățișat-o atât de tare, încât a început să râdă.
În acel moment mi-am promis un singur lucru: indiferent cât timp aveam împreună, nu aveam să-l petrecem doar numărând zilele.
Aveam să le trăim.
Bunicul Gheorghe era omul ei preferat
În afară de Sofia, singura mea familie apropiată era tata.
Gheorghe avea 67 de ani și fusese mecanic aproape toată viața.
Era genul acela de om care vorbea puțin, dar care apărea întotdeauna când aveai nevoie de el.
După diagnosticul Sofiei, a devenit umbra noastră.
Ne ducea la spital.
Aștepta ore întregi pe hol.
Îmi aducea cafea.
Iar când Sofia făcea tratament, se așeza lângă ea și îi citea povești.
Preferata ei era „Mica Sirenă”.
Nu știu de câte ori i-a citit-o.
Probabil de zeci de ori.
— Iar? întreba tata, prefăcându-se exasperat.
— Iar!
— Dar am citit-o ieri.
— Astăzi sirena poate să facă altceva.
— Cartea e aceeași, Sofia.
— Citește și vedem.
Și bunicul începea din nou.
Într-o după-amiază, după o ședință de tratament, am intrat în salon și i-am găsit ținându-se de mână.
Sofia privea pe geam.
— Bunicule?
— Da, prințeso?
— Tu ai văzut marea?
— De multe ori.
— E chiar atât de mare?
Tata a zâmbit.
— Mai mare decât îți poți imagina.
Sofia a rămas câteva secunde tăcută.
Apoi a spus:
— Mi-aș dori să o văd și eu măcar o dată.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Tata s-a uitat la mine.
N-am spus nimic.
În seara aceea însă, după ce Sofia a adormit, telefonul meu a sunat.
Era tata.
— O duci la mare.
— Tată…
— Nu discutăm.
— Nu-mi permit acum.
— N-am întrebat dacă îți permiți.
— Avem medicamente, drumuri, analize…
— Ana, ascultă-mă. Eu plătesc.
Am început imediat să protestez.
— Ai pensia ta. Nu vreau să…
— Pentru ce am strâns eu bani toată viața dacă nu pentru copilul ăsta?
Am tăcut.
— Chiar dacă stați trei zile, du-o la Constanța. Să vadă marea.
Câteva săptămâni mai târziu am plecat
Înainte de orice, am vorbit cu medicul.
Spre surprinderea mea, a fost de acord.
Sofia era într-o perioadă relativ stabilă, iar dacă respectam câteva reguli și aveam medicamentele cu noi, puteam pleca pentru câteva zile.
Când i-am spus Sofiei, a crezut că glumesc.
— Unde mergem?
— La Constanța.
— Și?
Am zâmbit.
— Și la mare.
A rămas cu gura deschisă.
— La MAREA mare?
Am început să râd.
— Da, la Marea Neagră.
A țipat atât de tare, încât probabil ne-au auzit vecinii.
În următoarele zile nu a mai vorbit despre altceva.
Și-a pus singură în bagaj costumul de baie, o găletușă, două rochițe și cartea „Mica Sirenă”.
— Cartea de ce o iei?
S-a uitat la mine foarte serioasă.
— Ca să-i arăt mării că am citit despre ea.
Nu voi uita niciodată prima ei întâlnire cu marea
Am ajuns la Constanța într-o dimineață senină.
După ce ne-am cazat, Sofia n-a vrut să audă de odihnă.
— Marea!
Așa că am mers direct spre plajă.
Când am ajuns suficient de aproape încât să o vadă, Sofia s-a oprit.
Pur și simplu s-a oprit.
Ținea găletușa într-o mână și pe mine de cealaltă.
— Mami…
— Da?
— Nu se termină?
Am simțit lacrimile venind.
— Nu de aici.
Și atunci mi-a dat drumul la mână și a fugit.
— Sofia, încet!
Dar râdea.
A ajuns la apă, iar primul val i-a udat picioarele.
A țipat de bucurie.
Apoi a început să sară prin apă.
Pentru câteva minute am rămas pe nisip și am privit-o.
Nu vedeam spitalul.
Nu vedeam perfuziile.
Nu vedeam analizele.
Nu vedeam diagnosticul.
Îmi vedeam copilul.
Un copil de șase ani care descoperea marea.
Sofia s-a întors spre mine și a strigat:
— Mami! Vino!
Am intrat în apă îmbrăcată.
Nu mi-a mai păsat.
Ne-am stropit, am construit un castel și am strâns scoici.
Seara urma să mergem la cină.
Ne-am întors la hotel să ne schimbăm.
Și atunci a bătut cineva la ușă.
Managerul hotelului ținea o cutie în mâini
Am deschis.
În fața mea era un bărbat de aproximativ 50 de ani, îmbrăcat elegant.
— Doamna Popescu?
— Da.
— Sunt managerul hotelului.
Pentru o secundă am crezut că făcuserăm ceva greșit.
— S-a întâmplat ceva?
— Nu. Dimpotrivă.
Ținea o cutie mare, legată cu o panglică albastră.
Mi-a întins-o.
— Mi s-a cerut să vă ofer personal această cutie.
— De către cine?
Bărbatul a zâmbit.
— Este ceva despre călătoria dumneavoastră pe care nu îl știți.
M-am uitat la Sofia.
Ea se uita la cutie.
— Este pentru mine?
Managerul s-a aplecat spre ea.
— Pentru amândouă.
Am pus cutia pe pat.
Am desfăcut panglica.
Când am ridicat capacul, mi-am dus mâna la gură.
Înăuntru erau câteva plicuri, o rochiță albastră pentru Sofia, o sirenă de pluș și un album foto pe coperta căruia scria:
„Prima mea întâlnire cu marea.”
Sub album se afla un alt plic.
L-am deschis.
Înăuntru era confirmarea că întreaga noastră ședere fusese achitată.
Nu doar camera.
Mesele.
Excursiile.
Totul.
Mai mult, rezervarea fusese prelungită cu încă o săptămână.
— Nu înțeleg, am șoptit.
Managerul mi-a făcut semn spre un ultim plic.
— Citiți felicitarea.
Am luat-o.
Am recunoscut scrisul înainte să citesc primul cuvânt.
Era al tatălui meu.
„Pentru fetele mele”
Am început să citesc.
„Ana,
Dacă citești asta, înseamnă că Sofia a văzut marea.
Știu că ți-am spus că am plătit doar câteva zile.
Am mințit.
Iartă-mă.
Am vrut să aveți mai mult timp acolo fără să te aud spunând că este prea scump.
Am vorbit cu oamenii de la hotel și le-am spus povestea Sofiei. Când au aflat de ce veniți, au vrut și ei să contribuie.
Eu am plătit cât am putut.
Ei au făcut restul.
Nu vreau să vă gândiți la spitale în fiecare minut.
Pentru câteva zile vreau ca tu să fii doar mama unei fetițe aflate în vacanță.
Iar Sofia să fie doar Sofia.
Atât.
Te iubesc.
Tata.”
Nu mai puteam citi.
Plângeam.
Sofia m-a privit speriată.
— Mami, de ce plângi?
Am tras-o lângă mine.
— Pentru că bunicul te iubește foarte mult.
Ea a luat felicitarea.
— Bunicul a făcut asta?
— Da.
A zâmbit.
— Știam eu.
— Ce știai?
— Că bunicul e cel mai bun.
Managerul stătea încă lângă ușă.
Și atunci mi-a spus:
— Mai este ceva.
M-am uitat spre el.
— Personalul nostru a aflat de Sofia. Nu vrem să vă deranjăm, dar câțiva colegi au pregătit niște lucruri pentru ea. O plimbare cu barca, dacă medicul permite, o ședință foto pe plajă și o cină specială mâine seară.
Am început din nou să plâng.
— Nu știu cum să vă mulțumesc.
— Bucurați-vă de vacanță.
Săptămâna aceea a devenit una dintre cele mai frumoase din viața noastră
Sofia a văzut răsăritul.
A mers desculță pe nisip.
A mâncat înghețată privind marea.
A adunat atât de multe scoici, încât a trebuit să cumpăr o geantă doar pentru ele.
Am făcut fotografii.
Zeci.
Sute.
Într-o seară, am stat amândouă pe plajă până când cerul s-a făcut portocaliu.
— Mami?
— Da?
— Dacă eu mă fac bine, mai venim?
Mi s-a oprit respirația.
Nu știam ce să răspund.
Așa că i-am spus adevărul pe care îl puteam spune.
— Da. Mai venim.
Și am venit.
Dar nu când mă așteptam.
După ce ne-am întors acasă, s-a întâmplat ceva neașteptat
La controlul următor, medicii au observat că Sofia răspundea mai bine decât anticipaseră la tratamentul pe care îl primea.
Nu era un miracol peste noapte.
Nu dispăruse boala.
Dar exista suficientă stabilizare încât medicii să poată analiza o variantă terapeutică nouă.
Am fost trimiși către o echipă specializată.
Au urmat luni grele.
Foarte grele.
Internări.
Analize.
Zile în care Sofia nu putea să mănânce.
Nopți în care eu dormeam pe un scaun lângă pat.
Tata venea aproape zilnic.
Și continua să-i citească.
Uneori „Mica Sirenă”.
Alteori alte povești.
Dar Sofia avea acum o regulă.
— Bunicule, când scrie despre mare, să știi că eu am văzut-o pe bune.
Lunile au trecut.
Și prognosticul inițial de „mai puțin de un an” a început să rămână în urmă.
La un control, medicul a intrat în cabinet cu rezultatele în mână.
Avea un zâmbet pe care nu i-l mai văzusem.
— Avem vești bune.
Mi-am prins mâinile una de alta.
— Cât de bune?
— Mult mai bune decât speram în urmă cu un an.
Boala răspunsese neașteptat de bine la tratament.
Nu ne-a promis nimeni că drumul se terminase.
Nu ne-a spus nimeni că nu vor mai exista probleme.
Dar pentru prima dată nu mai vorbeam despre săptămâni sau luni.
Vorbeam despre viitor.
Un an mai târziu ne-am întors la Constanța
În aceeași perioadă a anului, am urcat din nou în mașină.
De data aceasta eram trei.
Eu, Sofia și bunicul Gheorghe.
Nu i-am spus tatei unde mergem.
Când a văzut indicatorul spre Constanța, s-a uitat la mine.
— Ana…
— Nu întreba.
— Ai cheltuit bani?
— Exact asta mi-ai spus și tu anul trecut.
A început să râdă.
Când am ajuns la hotel, același manager era acolo.
A recunoscut-o imediat pe Sofia.
— Nu pot să cred!
Sofia s-a învârtit în fața lui.
Părul îi crescuse din nou.
— Am venit iar la mare!
Managerul s-a uitat la mine.
N-a întrebat nimic.
Probabil a înțeles din expresia mea.
Apoi s-a aplecat și a îmbrățișat-o.
În aceeași seară am mers pe plajă.
Sofia alerga înaintea noastră.
Tata mergea încet lângă mine.
— Îți amintești ce mi-a spus atunci? m-a întrebat.
— Ce?
— Că vrea să vadă marea măcar o dată.
Ne-am uitat amândoi la ea.
Sofia stătea cu picioarele în apă și striga la valuri.
Tata a zâmbit.
— Se pare că „măcar o dată” nu i-a fost suficient.
Am râs printre lacrimi.
Astăzi păstrez cutia aceea în sufragerie.
În ea se află felicitarea tatei, prima scoică găsită de Sofia și albumul pe care scrie „Prima mea întâlnire cu marea”.
Iar pe ultima pagină am adăugat eu o fotografie.
Este făcută exact un an mai târziu.
În imagine, Sofia îl ține pe bunicul ei de mână, amândoi cu picioarele în Marea Neagră.
Sub fotografie am scris câteva cuvinte:
„A doua întâlnire cu marea. Și nicidecum ultima.”
