Laciu Andreea
Am găsit caietul cu poezii al mamei la trei săptămâni după ce ea a plecat dintre noi.
Era într-un sertar vechi, pe care îl deschideam rar, ascuns sub o pătură tricotată cu mâinile ei, cu fire de lână în nuanțe pastel. L-am recunoscut imediat. Coperta era din carton roz pal, ușor scorojit pe margini, cu floricele desenate de mână, iar pe mijloc, scris cu stiloul albastru, cu litere rotunjite și migălos trasate, stătea titlul: „Lumină de femeie”.
Am stat pe marginea patului cu acel caiet în mâini, ținându-l ca pe ceva sacru. Niciodată nu-mi spusese că scrie poezii. Toată viața ei fusese despre a dărui. Despre mâncare caldă pusă pe masă, despre haine spălate și călcate impecabil, despre lecții de viață presărate în tăceri. O mamă simplă, care nu s-a plâns niciodată, care nu a cerut nimic, dar care a oferit totul.
Am deschis prima pagină cu inima strânsă. Primul poem era dedicat copilăriei mele:
Am pus în borcane dulceața de zâmbet,
Și-n piept am păstrat prima „mamă” rostită.
Când vei fi om mare și timpul te fură,
Deschide borcanul, s-o guști încă o dată.
Am început să plâng fără să-mi dau seama. Nu doar pentru ea, ci pentru toate lucrurile pe care nu le știusem despre femeia care îmi fusese mamă.
Pe măsură ce citeam, descopeream un alt univers. În versuri simple, dar pline de profunzime, mama mea scria despre iubirea pierdută — tatăl meu, plecat din viața noastră când eu aveam doar cinci ani. Scria despre singurătatea nopților, despre speranțele pe care le punea în mine, despre durerile trupului care obosea în tăcere, dar și despre micile bucurii — cum e mirosul pâinii proaspăt scoase din cuptor sau zâmbetul unei vecine când îi ducea o supă caldă.
Fiecare poezie era o fereastră deschisă spre inima ei. Am citit despre adolescența ei, despre visul de a deveni profesoară de limba română, vis abandonat când bunicul s-a îmbolnăvit și a trebuit să muncească. Am citit despre frica de a nu fi suficientă ca mamă, despre cum stătea nopțile să-mi coasă haine sau să-mi repare ghiozdanul rupt. Și despre cât de tare își dorea, în tăcere, să aibă o casă plină de râsete.
Una dintre ultimele poezii avea o notă specială: „Pentru când n-o să mai fiu”.
Să nu-mi aduci flori pe care nu le mai pot mirosi,
Ci spune-mi azi, cât încă le pot citi.
Să nu-mi cânți cântece la căpătâi,
Ci zâmbește-mi azi, când încă-s aici.
Mi-am dat seama că acest caiet fusese jurnalul ei tainic, singurul loc unde își îngăduise să fie vulnerabilă. Unde nu trebuia să fie mama puternică, nici femeia care se descurcă, ci doar ea — cu gânduri, emoții, regrete și dorințe.
În ultimele pagini era o poezie dedicată mie, scrisă probabil cu doar câteva luni înainte să plece. Scrisul era mai tremurat, dar plin de aceeași căldură:
Să nu-ți fie teamă să plângi,
Nici să spui că te doare.
Curajul nu e să taci,
Ci să vorbești chiar și când sufletul moare.
Am închis caietul cu mâinile tremurânde. Am rămas acolo, în camera ei, până noaptea târziu. Cuprins de vină, dar și de o emoție profundă — aceea că, dincolo de toate lucrurile nespuse, mama mea îmi vorbise într-un fel mai sincer decât o făcuse vreodată cu voce tare.
În următoarele zile, am început să transcriu poeziile. Una câte una. Le-am digitizat, le-am pus pe pagini albe, le-am adăugat fotografii din copilăria noastră, imagini cu mâinile ei muncite, cu zâmbetul acela blând care îndulcea și cele mai amare zile.
Am adunat totul într-o mică broșură, pe care am numit-o cu numele ei: „Lumină de femeie – Poezii de Ana Maria Pavel”. Am trimis câteva exemplare rudelor, apoi am postat câteva versuri pe rețelele de socializare. Nici nu bănuiam ce urmează.
Mesajele au început să curgă: oameni care îmi scriau că și-au regăsit mama în acele versuri, că au plâns, că și-ar fi dorit să-și fi cunoscut mamele mai bine. Cineva a întrebat dacă pot comanda un volum întreg. Altul a propus să organizăm un mic eveniment de lectură.
Într-o seară de primăvară, am strâns 30 de oameni într-o ceainărie din oraș. Am citit poeziile mamei cu voce tare. Fiecare vers a fost însoțit de liniște, apoi de lacrimi, apoi de aplauze.
Într-un fel, mama trăia din nou — prin cuvintele ei, prin emoțiile pe care le năștea în alții, prin lumina pe care o lăsase în paginile acelui caiet.
Și de atunci, ori de câte ori mi-e dor de ea, nu merg la cimitir. Deschid caietul. Îi citesc vocea din poezii. Și, cumva, simt că e acolo, zâmbind în colțul camerei, spunându-mi în șoaptă: „Să nu uiți niciodată să simți.”
Sursă foto: Pixabay
