Saghin Sabrina
Ajunul de Crăciun este, pentru mulți, un moment de bucurie și reuniune alături de cei dragi. Strălucirea luminilor din brad, mirosul de scorțișoară și sunetul colindelor umplu sufletele de căldură și speranță. Însă, pentru mine, acel Crăciun a fost diferit. Era al treilea an de când rămăsesem văduvă, iar singurătatea se făcea simțită mai acut ca oricând. Îmi vizitasem soțul la cimitir, așa cum făceam de obicei în această perioadă, și mă întorceam acasă cu sufletul împovărat.
Fiul meu, David, mă sunase mai devreme să-mi spună că nu vor putea veni din cauza faptului că nepoțica mea era bolnavă. Liniștea casei devenea din ce în ce mai apăsătoare, făcându-mă să mă simt pierdută într-un univers înghețat, lipsit de căldura unei prezențe umane. În acea seară, fără să știu, viața mea avea să ia o întorsătură neașteptată.
Am adăpostit acasă un tânăr al străzii care îngheța în seara de Crăciun
Pe drumul spre casă, am zărit o siluetă ghemuită sub lumina unui felinar. La început, am crezut că este doar o iluzie, o umbră proiectată de dansul fulgilor de nea. Dar, apropiindu-mă, am realizat că era un tânăr îmbrăcat subțire, tremurând de frig. O parte din mine îmi spunea să merg mai departe, să nu mă implic. Însă, privind mai atent, am observat ochii lui mari, căprui, care păreau să spună o poveste tristă. Nu am putut trece nepăsătoare.
Am încetinit, am coborât geamul și i-am adresat o întrebare simplă, dar care avea să schimbe totul: „Ești bine? Ce cauți afară pe vremea asta?”
Tânărul s-a întors spre mine, vizibil surprins de interesul meu. A clipit de câteva ori, apoi, cu o voce slabă, mi-a răspuns: „Nu… nu am unde să merg.”
Am ezitat doar o clipă, dar gândul că ar putea îngheța acolo, singur, m-a făcut să iau o decizie. „Urcă-te în mașină. Nu poți rămâne aici.”
S-a uitat la mine cu neîncredere, dar a acceptat. Pe drum, l-am întrebat cum se numește. „Carlos”, a răspuns încet. I-am spus că în acea seară va fi în siguranță și că nimeni nu ar trebui să îndure frigul în Ajunul Crăciunului.
O surpriză neașteptată în noaptea de Crăciun
Ajunși acasă, i-am oferit haine curate și i-am arătat unde este baia, lăsându-l să se încălzească. Între timp, am pregătit cacao caldă și am scos câteva bezele din dulap. Când a revenit, arăta mai liniștit, deși încă păstra o anumită rezervă în privire. I-am spus că îmi amintea de fiul meu, iar el a zâmbit discret, fără să comenteze.
Seara a trecut liniștit, urmărind un film de Crăciun, iar mai târziu i-am pregătit camera de oaspeți. I-am spus că, dacă are nevoie de ceva, să nu ezite să bată la ușă. Mi-a mulțumit și s-a retras, părând recunoscător, dar totodată precaut. M-am culcat cu un sentiment de mulțumire, simțind că am făcut o faptă bună.
În toiul nopții, însă, m-am trezit brusc. Am auzit un scârțâit ușor al podelei. Cu inima bătând puternic, m-am ridicat în capul oaselor și am privit spre ușă. Carlos stătea acolo, în întuneric, iar silueta lui părea amenințătoare. În mâna lui strălucea un obiect. Am simțit cum mi se taie respirația. Frica m-a paralizat.
„OPREȘTE-TE! CE FACI?!” am strigat, fără să-mi pot controla tremuratul vocii.
Carlos a înghețat, ochii lui mărindu-se. A ridicat mâna, iar când am privit mai atent, am văzut ce ținea: flaconul meu cu pastile pentru inimă.
„Nu le-ați luat”, a spus el calm. „Le-am văzut pe tejghea și m-am gândit că poate aveți nevoie de ele. Bunica mea obișnuia să le ia în fiecare seară.”
Am simțit un val de rușine. Am presupus ce era mai rău despre un om care, de fapt, încerca doar să mă ajute. M-am relaxat și am reușit să murmur un „Mulțumesc” sincer. A lăsat flaconul pe noptieră și s-a întors în camera lui, fără să mai spună nimic.
O nouă familie
A doua zi dimineață, în semn de recunoștință, i-am oferit un fular roșu și alb pe care îl tricotam de mult timp, dar pe care nu-l purtasem niciodată. A acceptat darul cu un zâmbet timid.
În lunile ce au urmat, Carlos a rămas alături de mine. A început să mă ajute prin casă, să facă mici reparații și să-mi țină companie. Încet-încet, și-a găsit un loc de muncă și, mai târziu, o locuință proprie. Dar chiar și atunci, a continuat să mă viziteze.
Acum, un an mai târziu, ne aflăm împreună în fața bradului, împodobindu-l cu globuri strălucitoare. Nu mai este un străin pentru mine – este parte din familia mea. Deși el spune că i-am salvat viața în acea noapte geroasă, adevărul este că și el mi-a salvat-o pe a mea.
