Nicolescu Daniela
Timp de 11 ani am ignorat apelurile bunicului meu de ziua lui, convingându-mă că eram prea ocupat pentru felul lui de a fi, pe care îl consideram demodat. Apoi, într-o lună iunie, apelul nu a mai venit. Când, în cele din urmă, am condus până la casa lui, pereții afumați și ferestrele sparte spuneau o poveste care mi-a făcut inima să înghețe.
Salutare tuturor, mă numesc Caleb și am 31 de ani. Povestea asta îmi este greu să o împărtășesc, dar simt nevoia să o fac, pentru că poate altcineva repetă aceeași greșeală pe care am făcut-o eu.
Bunicul Arthur m-a crescut după ce părinții mei au murit într-un accident de mașină, când aveam șapte ani. Din cauza asta, nu-mi amintesc prea multe despre ei. Doar mirosul parfumului mamei și râsul profund al tatălui meu, care răsuna din garajul unde lucra la mașini vechi.
Dar Bunicul Arthur? El a devenit totul pentru mine.
Era ursuz și de modă veche, genul de om care credea în strângeri de mână ferme și în munca grea. Și totuși, era centrul întregii mele copilării. În fiecare dimineață mă trezeam cu mirosul cafelei lui tari, care se răspândea prin casa noastră mică. Îl găseam pe verandă, în scaunul lui de lemn preferat, așteptându-mă să ies buimac în pijamale.
„Bună dimineața, somnorosule”, spunea el, ciufulindu-mă în păr. „Gata de o nouă aventură?” Și chiar le aveam. Aventuri adevărate. M-a învățat să pescuiesc în pârâul din spatele casei și să am grijă de grădina lui de legume.
„Plantele sunt ca oamenii, Caleb”, îmi spunea, aplecat lângă mine, în pământ. „Toate au nevoie de lucruri diferite ca să crească. Treaba ta este să fii atent și să le dai ce le trebuie.”
Dar ceea ce îmi amintesc cel mai bine sunt poveștile lui. În fiecare seară, după cină, stăteam pe aceeași verandă și îmi istorisea despre familie, despre copilăria lui și despre aventurile tinereții.
Aceia au fost anii de aur ai vieții mele. Mă simțeam în siguranță, iubit, complet ocrotit în lumea mică pe care o construisem împreună, în casa aceea cu podele scârțâitoare și tapet decolorat.
Apoi am împlinit 17 ani și ceva s-a schimbat. Poate era rebeliunea tipică adolescenței, poate doar faptul că începeam să observ diferențele dintre viața mea și a prietenilor mei. Părinții lor erau mai tineri, conduceau mașini noi și locuiau în case care nu miroseau a lemn vechi și a naftalină. Am început să mă simt rușinat.
Când prietenii voiau să vină pe la mine, inventam mereu alte locuri de întâlnire. Când bunicul venea să mă ia de la școală cu camioneta lui veche, îi ceream să mă lase la un colț, mai departe.
Când am absolvit liceul și am plecat la facultate, m-am convins că era firesc. Copiii cresc și își iau zborul… așa e viața, nu?
Dar, în adâncul sufletului, știam că fugeam. Fugeam de rușinea pe care o simțeam față de viața noastră simplă, de obiceiurile lui de modă veche, de casa care mi se părea brusc prea mică și prea învechită pentru omul care credeam că deveneam.
Atunci am început să refuz invitațiile lui la ziua de naștere. În fiecare 6 iunie, ca un ceas, îmi suna telefonul.
„Caleb, fiule, sunt eu, bunicul tău”, spunea el. „Voiam doar să te invit la cina mea de ziua mea. Am făcut friptura ta preferată. Sper să poți veni.”
Și în fiecare an aveam o scuză. Examene, termene limită la muncă, petreceri cu prietenii, aniversări de cuplu. Întotdeauna ceva mai important decât o seară cu omul care mă crescuse.
„Îmi pare rău, bunicule”, îi scriam. „Sunt super ocupat weekendul ăsta. Poate data viitoare.”
Unsprezece ani. Unsprezece zile de naștere. Unsprezece ocazii ratate pe care mi-am spus că nu contează, pentru că viața merge înainte. Îmi construiam viitorul. Însă în fiecare 6 iunie, când apărea numărul lui pe ecran, stomacul mi se strângea.
Mesajele lui deveneau, cu fiecare an, tot mai obosite, tot mai încărcate de speranță, dar și de resemnare. Eu, în schimb, deveneam tot mai priceput în a inventa scuze.
Și totuși, sentimentul de vină era acolo, ca o piatră în piept. Îl împingeam în adânc și mă mințeam că nu e mare lucru să ratezi o zi de naștere.
Apoi, anul acesta, pe 6 iunie, telefonul a rămas tăcut. La început, am simțit ușurare. Nu mai trebuia să inventez scuze. Dar ușurarea s-a transformat repede în panică. Dacă era bolnav? Dacă i se întâmplase ceva? Dacă se săturase de refuzurile mele?
Zilele au trecut, iar gândurile mă urmăreau ca o umbră. Într-un final, într-o dimineață de sâmbătă, la sfârșit de iulie, n-am mai rezistat. Mi-am aruncat câteva haine într-o geantă și am pornit la drum.
Pe măsură ce m-am apropiat de drumul prăfuit care ducea la casa lui, am simțit un val de nostalgie. Îmi aminteam cum pedalam pe bicicletă pe acolo, cum mă aștepta pe verandă cu o limonadă rece. Dar când casa i-a apărut în fața ochilor mei, mi s-a tăiat respirația.
Fațada albă era înnegrită de fum. Ferestrele erau sparte, acoperișul prăbușit.
Am parcat în curte cu mâinile tremurânde. Am coborât și am strigat: „Bunicule?”. Doar vântul fluiera printre geamurile sparte.
Atunci am simțit o mână pe umăr. M-am întors brusc. Era doamna Harlow, vecina lui.
„E în viață, dragule”, mi-a spus repede, văzând groaza din ochii mei. „Dar nu știai, nu-i așa? Despre incendiu?”
Am dat din cap, mut.
„S-a întâmplat acum trei luni. Un scurtcircuit în bucătărie, pe la miezul nopții. Abia a scăpat. E la spital de atunci, se recuperează, dar e greu.”
Am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare. Toate apelurile necunoscute pe care nu le-am răspuns… erau de la spital. Bunicul mă trecuse drept persoana de contact.
„El întreba mereu de tine”, a continuat ea. „Chiar și când era abia conștient, întreba dacă vine nepotul lui.”
M-am simțit copleșit de vină. Unsprezece ani de scuze păleau în fața acestui moment pierdut.
„Pot… pot să-l văd?” am întrebat cu vocea stinsă.
„Sigur, dragul meu. Asta așteaptă de atâta timp.”
Perfect, continui traducerea până la capăt:
Înainte să mergem la spital, doamna Harlow m-a condus prin ceea ce mai rămăsese din casă. Pagubele din interior erau chiar mai mari decât îmi imaginasem. Pereții erau acoperiți de funingine, tavanul prăbușit în unele locuri, iar mobilierul distrus. Camera de zi, unde bunicul îmi spunea poveștile copilăriei, era acum doar o umbră arsă a ceea ce fusese odată.
Am simțit cum lacrimile îmi înțeapă ochii. Toate amintirile mele, toate clipele care îmi defineseră copilăria, erau acum cenușă și lemne arse. Și totuși, cel mai important era faptul că bunicul era încă în viață.
Drumul până la spital a fost ca un vis încețoșat. Mâinile îmi tremurau pe volan, iar gândurile mă copleșeau: toate apelurile pe care nu le-am răspuns, toți anii de absență, toate aniversările ratate.
Când am ajuns, am întrebat la recepție și am fost condus pe un coridor lung, luminat rece de neoane. Inima îmi bătea cu putere. Când am intrat în salon, l-am văzut. Bunicul Arthur stătea pe pat, mai fragil decât mi-l aminteam vreodată. Mâinile îi erau bandajate, iar pielea arsă îi purta urmele suferinței. Dar ochii… ochii lui erau aceiași.
Când m-a văzut, a zâmbit slab.
„Caleb…” a șoptit, vocea răgușită.
Atunci toate barierele pe care mi le ridicasem ani de zile s-au prăbușit. Am alergat la el și i-am cuprins mâna bandajată, simțind cum lacrimile îmi curg pe obraji.
„Îmi pare rău, bunicule. Îmi pare atât de rău că n-am fost aici”, am spus printre sughițuri.
El a strâns ușor mâna mea, cât a putut. „Nu contează, fiule. Contează că ești aici acum.”
Vorbele lui, simple și blânde, m-au străpuns mai tare decât orice mustrare. Ani întregi de vinovăție, ani de rușine și de scuze se năruiau în fața iertării sale.
Am stat cu el ore întregi, povestind, ascultându-l și promițându-i că nu-l voi mai părăsi niciodată. În acea zi am înțeles că viața nu ne oferă la nesfârșit a doua șanse. Unele le ratăm definitiv. Dar, dacă avem noroc, unele mai vin – și e de datoria noastră să nu le irosim.
Reflecția mea
Am pierdut 11 ani fugind de omul care m-a crescut și m-a iubit necondiționat. Am lăsat rușinea și ambițiile mele să mă despartă de el, și am plătit un preț uriaș. Am găsit casa copilăriei mele în ruine și aproape că l-am pierdut pe singurul părinte pe care îl mai aveam.
Scriu asta pentru că poate cineva, undeva, face aceeași greșeală. Poate există un bunic care sună în fiecare an, o mamă care așteaptă un telefon, un tată care își dorește doar să își vadă copilul pentru o cafea. Nu ignorați aceste momente. Nu amânați. Pentru că într-o zi, apelul nu va mai veni.
Eu am primit o șansă să repar ce am stricat. Și nu o voi mai irosi niciodată.
