Cristina Cohuț
Imaginile cu un tată care pedala cu fiul său adormit pe scaunul de copil au făcut înconjurul internetului. Livratorul Aurel Simion a devenit simbolul tatălui devotat, care muncește neîncetat pentru copilul său. Patronul Pescobar a fost impresionat și i-a oferit un scuter nou. Însă dincolo de bicicletă, mâncare și viralizare, povestea reală este una de dragoste profundă. O iubire născută în lipsuri, dar care a învins toate obstacolele.
Dragoste pe străzi, cu o saltea cât o bancă
Aurel a plecat de acasă la vârsta de 14 ani și a ajuns în București, unde viața l-a pus în fața greutăților de la o vârstă fragedă. Fără părinți, fără sprijin, fără un acoperiș stabil, și-a găsit forța să meargă mai departe. Nu a cerut, nu s-a plâns, ci a învățat să muncească. Într-o astfel de luptă l-a găsit destinul și i-a adus în cale pe cea care avea să-i devină soție. Nu aveau o casă, nu aveau haine groase pentru iarnă și niciun loc stabil unde să doarmă. Au învățat să doarmă în parcuri, să se ferească de ploi, să se învelească unul cu altul. Și să se iubească dincolo de orice limită.
„Noi dormeam în parcuri amândoi, dar nu ne-am despărțit, că a fost ploaie, că a fost vânt. Nopțile erau fioroase, dar când eram unul lângă celălalt parcă prindeam putere. Și eu o păzeam pe ea să doarmă și când ațipeam eu, mă trezeam că e dimineața. Am fost acolo unul pentru altul. Asta mi-a fost sortit”, a povestit Aurel într-un interviu sincer și dureros, publicat pe TikTok, relatează cancan.ro.
Nu era doar iubire, ci supraviețuire în doi. Când nu aveau decât o saltea ruptă, ea dormea peste el, ca pe un pat, iar el, deși înfrigurat, își găsea liniștea știind că ea e bine. Dormeau nemișcați, ca doi soldați. Fără să se întoarcă, fără să se plângă.
„Noi unde dormeam aveam o saltea cam de două ori cât banca asta, ca să zic așa, și ea dormea peste mine în loc de saltea și eu dormeam primul, ca să avem loc. Și dormeam nerăsuciți, ca doi roboți. Ei îi zic tot ce am pe suflet. Noi ne plângem amarul unul la altul și ne consolăm tot timpul”, a completat Aurel, cu ochii înlăcrimați.
Femeia care nu a cerut nimic, dar a oferit tot
Soția lui Aurel a fost alături de el de la început, când nu aveau nici măcar un pat. Nu a cerut bijuterii, nu a vrut excursii sau rochii, ci a ales să rămână lângă bărbatul care i-a oferit siguranță, chiar și pe ciment. Când au devenit părinți, prioritățile s-au schimbat, dar dragostea a rămas aceeași. Ceea ce i-a rupt însă sufletul femeii nu a fost lipsa banilor, ci gândul că nu-i poate oferi copilului lor o casă. A izbucnit în lacrimi, sincer, cu o dorință simplă: un loc unde copilul să aibă un acoperiș.
„Mi-aș dori eu măcar un teren acolo să pot să-i fac un acoperiș la copil. Atât, nu vreau nimic”, a spus soția livratorului cu voce tremurândă.
Aurel a fost mereu conștient de fragilitatea și sensibilitatea ei. I-a fost alături, a încurajat-o, a muncit pentru amândoi. Visul lor nu este să devină bogați, ci să șteargă golul copilăriei lor cu o viață normală pentru fiul lor.
„Ce nu am avut noi, să oferim copiilor noștri. Adică să se astupe undeva acolo golul acela. Vedeți cum lucrează viața. Deci ce nu ai avut tu, dăruiești la copil. El nu trebuie să simtă, că el e făcut din dragoste reală, deci nu ‘hai să facem copii’. Ea e mai sensibilă. Eu i-am fost alături acolo și am încurajat-o să meargă mai departe”, a spus Aurel, privind spre soția care îi zâmbea printre lacrimi.
Gestul lui Pescobar și clipul care a emoționat țara
Un șofer grăbit a surprins pe Podul Băneasa o scenă care avea să devină virală. Aurel pedala prin traficul din București, iar în spate, fiul său dormea liniștit. Cu un scaun de copil prins pe bicicletă, cu o geantă de livrări în față și cu toată lumea în spate, Aurel mergea. Mergea spre speranță. Imaginea unui tată care, deși nu are nimic, are tot. O scenă pe cât de simplă, pe atât de zguduitoare.
Videoclipul a devenit viral. Mii de oameni l-au distribuit, sute de mii l-au văzut. Patronul Tavernei Racilor, cunoscut ca Pescobar, a fost printre cei care nu au putut rămâne indiferenți. A căutat cine este bărbatul. A aflat povestea. Și i-a oferit un scuter nou, pentru ca munca să nu mai însemne durere fizică.
A fost un gest natural, venit din inimă. Nu pentru imagine, nu pentru aplauze. Ci pentru că, uneori, oamenii buni merită întâlniți cu alți oameni buni.
Mii de români au reacționat: „Asta e iubire, nu ce vedem pe internet”
O avalanșă de comentarii a umplut rețelele sociale. Mii de oameni s-au regăsit în lacrimile lor. S-au rușinat de propriile pretenții, de superficialitatea cotidiană, de nevoia de confort și lipsa de recunoștință. Cuvintele au curs cu sinceritate. Fiecare comentariu a fost o îmbrățișare.
„Ei merită ajutați, nu Adelin Petrișor.” / „Se vede că sunt oameni buni, părinți buni, nu ca alții care bea și fumează, dar copiii nu au ce mânca.” / „Copilul e făcut din dragoste. Acest lucru m-a marcat profund și consider că avem multe de învățat din povestea acestor oameni deosebiți.” / „Am plâns împreună cu ea.” / „Este prima dată când văd doi oameni care se iubesc cu adevărat, indiferent dacă au sau nu au.”
Și altele, la fel de puternice: „Ce frumos vorbește el! Săraci, dar bogați.” / „Mulți ar zice că ei sunt săraci, însă eu zic că sunt cei mai bogați! Au cea mai mare bogăție a lumii, iubirea și bucuria de a se avea unul pe celălalt.” / „Ei nu au cerșit… probabil li s-au ascultat rugăciunile și Dumnezeu i-a făcut descoperiți! Dragii de ei, ce viață grea!” / „Lecție de viață! Morala e că totul se face de la zero în doi! Felicitări, oamenilor!”
Povestea lor a devenit o oglindă pentru o societate obosită de aparențe. Aurel și soția sa nu au scris mesaje în presă, nu au lansat apeluri de ajutor. Au povestit cu demnitate. Și-au pus inima pe masă. Și România i-a văzut. Iar România a simțit.
Lecția de viață a doi oameni care nu au nimic, dar au totul
Într-o lume unde dragostea pare condiționată de conturi, unde familiile se destramă din motive banale, Aurel și soția lui au devenit simbolul iubirii reale. Au trecut prin ger, ploaie, lipsuri, umilințe. Dar nu s-au abandonat. Nu s-au trădat. S-au ținut de mână, au mers împreună și au construit. Cu greu, cu lacrimi, cu demnitate.
Aurel este livrator. Ea este mama copilului lor. Nu au o casă, dar au un acoperiș emoțional care îi ține în picioare. Nu au mașini luxoase, dar au scuterul pe care copilul va zâmbi. Nu au haine de firmă, dar au îmbrățișări sincere. Nu au conturi, dar au credință.
Povestea lor nu este o excepție. Este un memento. Că acolo unde este iubire, este și putere. Că familia nu înseamnă pereți, ci suflete lipite. Că fericirea nu se cumpără, ci se clădește în doi.
Ei nu au cerșit. Au muncit. Au iubit. Și, într-un final, au fost văzuți.
