Roxana
Avertismentul scrijelit în dulap l-am găsit în prima săptămână după ce ne-am mutat în casa din cartierul Turnișor, din Sibiu. Era pe peretele din spatele raftului fix, în dulapul de la etaj, la vreo șase metri de dormitorul nostru: „NU LE DAȚI NICIODATĂ CHEIA FAMILIEI MOLDOVAN.”
L-am citit cu voce tare și am râs amândoi, și eu, și Andrei.
Familia Moldovan stătea în casa de alături. Toma și Lidia. Ne aduseseră o oală de sarmale în prima seară. Ne împrumutaseră scara. Ne spuseseră în ce zi vine mașina de gunoi. Păreau cei mai de treabă vecini pe care i-am fi putut nimeri.
Am pus-o pe seama unei certuri vechi între fosta proprietară, doamna Margareta, și ei. Am închis dulapul și am uitat de el.
Șase luni am uitat.
Notificarea de la camera de la ușă
Eram la sora mea, la Brașov, la două ore de casă, când mi-a vibrat telefonul. Camera de la sonerie detectase mișcare.
Pe ecran erau Toma și Lidia, pe treptele noastre.
Toma avea ceva în mână. La început am crezut că e telefonul. Apoi l-a ridicat spre ușă.
O cheie.
M-am ridicat atât de brusc încât era să răstorn paharul. I-am dat telefonul lui Andrei. Ne-am uitat amândoi cum Toma bagă cheia în yală.
S-a răsucit. Ușa s-a deschis.
Lidia s-a uitat peste umăr înainte să intre după el. Apoi ușa s-a închis.
„Noi nu le-am dat niciodată cheie”, am zis, cu telefonul deja la ureche, sunând la poliție.
„Poate le-a dat doamna Margareta”, a zis Andrei.
Mi-a venit în minte peretele din dulap.
„Nu. Nu cred că ea le-a dat-o.”
Andrei luase deja cheile de la mașină.
Pe drum ne-a sunat un polițist. Ajunseseră două echipaje. Toma și Lidia plecaseră. Ușa nu era forțată și nu părea să lipsească nimic.
„Au permisiunea să intre?”
„Nu.”
„Cheia ar putea fi de la fostul proprietar?”
„Nu știu.”
Răspunsul ăsta m-a înfuriat pe mine însămi. Șase luni stătuse avertismentul acela la câțiva pași de patul nostru. Și noi râsesem de el.
Seiful din podeaua biroului de la subsol
Când am ajuns, în fața casei erau două mașini de poliție. Casa familiei Moldovan era cufundată în întuneric.
Agentul Rădulescu ne-a așteptat la ușă. „Aveți ceva de valoare sau ceva sensibil în casă?”
„Calculatoare, bijuterii. Lucruri obișnuite”, a zis Andrei.
Apoi mi-am amintit de biroul de la subsol.
Camera mică din spatele centralei arăta normal. Birou, raft, fișet. Doar că un colț al covorului era întors.
Dedesubt era o placă de metal pătrată, prinsă în beton. Nici eu, nici Andrei nu o văzuserăm vreodată.
Agentul a ridicat-o. Dedesubt era un seif mic, îngropat în podea.
Seiful era deja deschis.
Înăuntru nu era decât praf și un plic alb. Pe el scria numele meu.
Agentul și-a pus mănușile și l-a deschis.
„Dacă citești asta, s-au întors. Toma și Lidia nu au voie să intre în casa asta. Au avut cândva o cheie. Am schimbat yala. Dacă acum au alta, și-au făcut-o singuri. Sună-mă înainte să-i confrunți.”
Dedesubt era un număr de telefon. Am sunat imediat.
„Doamna Margareta? Mă numesc Elena. Noi v-am cumpărat casa.”
O pauză. Apoi:
„Au intrat.”
Nu era o întrebare.
Ce a pățit doamna Margareta în ultimii ei ani în casă
M-am așezat pe treptele de la subsol și am ascultat.
Toma și Lidia îi fuseseră cei mai buni prieteni timp de 25 de ani. Ea și soțul ei, Gheorghe, se mutaseră în casă în 1992. Familia Moldovan venise alături un an mai târziu. Și-au crescut copiii împreună. Grătare, Crăciunuri, concedii, vizite la spital. Fiecare avea cheia celuilalt. „Pentru urgențe.”
Apoi Gheorghe s-a îmbolnăvit de cancer la pancreas. A murit cu opt ani înainte să cumpărăm noi casa.
După înmormântare, vecinii au trecut pe la ea mereu. Lidia îi aducea cumpărături, Toma îi repara ce se strica.
„La început le-am fost recunoscătoare. Apoi am început să observ lucruri.”
Sertare rămase deschise. Corespondență mutată. Bani lipsă. O sticlă de vin pe care nu-și amintea s-o fi desfăcut. Nimic suficient de mare ca să dovedească ceva. Totul putea fi pus pe seama durerii.
Apoi a lipsit un plic din seif.
Cu ani în urmă, Gheorghe și Toma făcuseră împreună mici afaceri în construcții. Gheorghe descoperise că Toma folosea banii firmei ca să-și acopere datoriile personale. Nu destul cât să distrugă afacerea, dar destul cât să rupă asocierea. Gheorghe a ieșit din firmă și a păstrat copii după actele contabile, în caz că Toma ar fi pretins vreodată că îi datorează bani.
Plicul acela dispăruse.
Doamna Margareta nu avea dovezi, așa că a întins o capcană. A pus o fotografie veche în seif, într-o poziție anume, și a plecat două nopți la Mediaș fără să le spună vecinilor. Când s-a întors, fotografia fusese mutată.
A doua zi a schimbat yala. Curând, Lidia a întrebat-o de ce nu-i mai merge cheia. Zicea că auzise un zgomot și voise să verifice casa. În timp ce Margareta era plecată.
După asta, lucrurile ciudate au continuat. O pungă de cumpărături apărută pe blatul din bucătărie. Rufe împăturite. Un geam lăsat deschis, găsit închis. Margareta a montat camere. Una a dispărut cu totul.
Între timp, Toma le spunea vecinilor că, de când murise Gheorghe, doamna Margareta o luase razna. Lidia zicea că durerea o făcuse uitucă. Unii i-au crezut. Alții n-au vrut să se amestece.
„Atunci am hotărât să vând.”
„De ce nu ne-ați spus înainte să cumpărăm?”
„Avocatul m-a sfătuit să nu fac acuzații pe care nu le pot dovedi.”
„Așa că le-ați scrijelit în dulap.”
„Da. Raftul fix îl ascundea. Iar Lidia nu suporta dulapul acela.”
În ciuda a tot, aproape că am râs.
Camerele ascunse prin casă
Andrei a pus întrebarea care mă frământa și pe mine: „De ce s-au întors acum? Ce ținea Gheorghe acolo a dispărut de mult.”
Doamna Margareta nu știa. Dar mi-am amintit ceva.
Cu o seară înainte să plecăm, Toma îl întrebase pe Andrei dacă avem o cheie de rezervă. Nu dacă avem alarmă. Dacă avem cheie.
Am tras sertarele biroului vechi de la subsol. Cel de jos s-a înțepenit. Andrei a tras mai tare și a ieșit. În spatele lui era o firidă îngustă, iar înăuntru, o cutiuță neagră.
Agentul a scos-o cu mănușile. O cameră mică, pe baterie.
Am căutat prin toată casa. Am mai găsit două. Una după raftul din sufragerie. Alta într-un detector de fum de pe holul de la etaj.
Nu în dormitor. Nu în baie.
Asta nu m-a liniștit aproape deloc.
Mărturisirea Lidiei
Stăteam pe treptele din față când Lidia a ieșit din casa ei și a venit spre noi. Agentul Rădulescu s-a pus între noi.
„Ai intrat azi în casa mea”, i-am spus.
„Verificam ceva. Pot să explic.”
„Foarte bine”, a zis agentul. „Explicați-mi mie.”
A ieșit și Toma. Părea mai degrabă enervat decât speriat.
„E ridicol. Soția ta exagerează.”
Exact ce îmi povestise doamna Margareta. Întâi îl faci pe celălalt să pară nerezonabil.
„Am găsit camerele”, am zis.
Fața Lidiei s-a prăbușit. A lui Toma, nu.
Mi-a fost de ajuns.
„Toma…”, a șoptit ea.
„Taci.”
Când un polițist a pomenit de un mandat de percheziție, Lidia a început să plângă.
„Du-te acasă”, i-a zis Toma.
„Nu. Gata.”
S-a întors spre noi. „Ne-am făcut o cheie. Acum două luni. Toma a copiat cheia lui Andrei.”
Mi-am amintit săptămâna mutării. Toma ne împrumutase scara și îl ajutase pe Andrei să care cutii în garaj. Cheile lui Andrei stăteau pe banc. Toma luase o amprentă a cheii de la casă și, mai târziu, își făcuse un duplicat.
Lidia a povestit tot ce bănuise doamna Margareta ani de zile. Toma luase actele lui Gheorghe din seif. Aflase cifrul, intrase cu cheia lor de rezervă și scosese dovezile vechilor lui nereguli cu banii firmei. Apoi s-a convins că Gheorghe făcuse copii. A căutat prin casă de fiecare dată când Margareta era plecată. Uneori Lidia stătea de pază. Alteori intra cu el.
„De ce ați continuat după ce s-a vândut casa?”
„Toma credea că Gheorghe a ascuns un al doilea set de acte în biroul de la subsol.”
„Și camerele?”
A lăsat ochii în pământ. „Ca să știm dacă găsiți ceva.”
Șase luni trăisem în casa aceea. Dormisem, ne certasem, luasem micul dejun, convinși că pereții ăia sunt doar ai noștri.
„Nu aveți nicio dovadă”, a zis Toma în sfârșit.
„Tocmai le-am spus”, a zis Lidia.
„Ești confuză.”
Iată-l. Exact ce descrisese doamna Margareta. Toma nu ridica tonul. Se uita doar la Lidia de parcă realitatea îi aparținea lui.
Lidia s-a îndreptat de spate. „Nu. Nu sunt confuză.”
Dosarul cu numele casei noastre
Polițiștii i-au despărțit. Mai târziu, cu acordul Lidiei, au percheziționat casa lor. Au găsit plicul dispărut al doamnei Margareta, fotografii ale actelor firmei lui Gheorghe, chei brute, o trusă de copiat chei.
Și un dosar pe care scria „CASA COSTACHE”.
Casa noastră.
Înăuntru erau schițe ale subsolului și notițe despre programul nostru. „Luni: ambele mașini plecate până la 8.” „Joi: Andrei vine devreme.” „Weekend: imprevizibil.”
Ne urmăriseră.
Toma a fost arestat. Cazul a durat luni de zile și nu toate faptele vechi au putut fi dovedite ușor. Dar poliția avea probe pentru pătrundere fără drept, supraveghere, bunuri furate și cheia copiată. Lidia a cooperat. Asta a contat, deși nu i-a șters partea ei de vină.
S-a mutat două săptămâni mai târziu, la fiica ei, la Cluj. Înainte să plece, a bătut la ușa noastră. De data asta a așteptat să-i deschid.
N-am poftit-o înăuntru.
„Îmi tot spuneam că Toma caută doar ceva ce era al lui.”
„Și credeai asta?”
„O vreme. Apoi nu. Dar dacă recunoșteam ce făcea el, trebuia să recunosc și ce făcusem eu.”
Am înțeles-o. Nu am iertat-o.
O lună mai târziu, doamna Margareta a venit în vizită. A stat mult în fața dulapului de la etaj, uitându-se la literele scrijelite.
„De ce n-ați scris pur și simplu că intră peste oameni în casă?”, a întrebat-o Andrei.
A râs. „M-ați fi crezut?”
Probabil că nu. Asta era partea incomodă. Ne așteptăm ca vecinii periculoși să se uite urât printre jaluzele și să se certe pe gard. Uneori sunt cei care știu când pleci la serviciu pentru că tot ei îți bagă tomberonul în curte.
Am schimbat toate yalele, inclusiv la garaj. Am pus alarmă nouă și camere noi. Pe ale noastre. Biroul vechi l-am dat afară. Biroul de la subsol e acum al meu și lucrez acolo de două ori pe săptămână.
Casa familiei Moldovan s-a vândut. S-a mutat acolo un cuplu tânăr, care ne-a adus fursecuri.
„Nici gând”, a zis Andrei, uitându-se la farfurie.
Am râs până mi-au dat lacrimile. Le-am mâncat. Erau excelente.
Și nu, nu au cheie. Nu are nimeni.
Dulapul l-am vopsit, am schimbat raftul, am reparat pervazul. Dar cuvintele doamnei Margareta le-am lăsat exact unde le-a scrijelit ea.
Nu ca să nu-i uit pe Toma și pe Lidia. Ci ca să nu uit cât de ușor am râs de un avertisment doar pentru că oamenii despre care vorbea erau drăguți.
