Loredana Ionescu
Era o zi rece de toamnă, când Luca, un băiat de 10 ani, a descoperit un câine mare, blănos și cu ochii plini de tristețe. Stătea în fața gardului vechi al casei sale, parcă așteptând ceva. Luca se apropie încet și îl privi lung. „Cine ești tu?” întrebă, dar câinele nu răspunse, doar se uită la el cu privirea aceea misterioasă.
Băiatul și câinele pe care nimeni nu-l voia
În fiecare zi, Luca mergea la gard și îi vorbea câinelui. Era singuratic și nu avea mulți prieteni, așa că câinele devenea, treptat, cel mai bun tovarăș al său. Dar tatăl lui Luca nu îl lăsa să aducă câinele acasă. „Nu e un câine de casă, Luca. Poate fi periculos. Nu-l cunoaștem,” îi spunea mereu. Luca nu înțelegea. Câinele părea atât de blând, atât de prietenos. De fiecare dată când venea să-l vadă, câinele îi dădea o privire plină de înțelegere, ca și cum știa ce își dorea Luca.
Într-o zi, Luca nu mai rezistă. Își luă inima în dinți și se hotărî să-și convingă tatăl să-l lase să ia câinele acasă. „Te rog, tata! Câinele nu va face niciun rău. Îl iubesc și simt că nu mai pot trăi fără el.” Tatăl îl privi pe Luca cu ochii lui severi. „Nu poți să-l ții acasă, Luca. Este prea periculos. E un câine sălbatic și nu putem risca.”
Dar Luca nu cedă. Într-o seară, când tatăl lui era plecat la muncă, Luca ieși afară și îl luă pe câine cu el, ducându-l în casă. Câinele, ca și cum ar fi știut că e vorba despre un moment crucial, intră liniștit în casă, fără niciun semn de agresivitate.
Când tatăl se întoarse acasă, vru să strige, dar privi câinele care stătea calm lângă Luca. Se opri dintr-o dată. Își aminti ochii băiatului plini de speranță și cuvintele lui: „Te rog, tata, lasă-mă să am un prieten.” Privind câinele și simțind iubirea sinceră dintre ei, tatăl înțelese că, uneori, iubirea poate depăși toate temerile.
De atunci, câinele rămase cu Luca, iar tatăl, deși nu spusese nimic, începu să-l privească cu alți ochi. Prietenia lor devenise mai puternică decât orice frică. Câinele nu mai era doar un animal sălbatic, ci un membru al familiei. Și, pentru prima dată, Luca se simțea cu adevărat acasă.
În săptămânile care au urmat, câinele, pe care Luca îl numise Max, deveni o prezență constantă în casa lor. Max se înțelegea foarte bine cu Luca, iar băiatul își petrecea tot timpul cu el – alergau prin pădure, se jucau în grădină și dormeau împreună pe covorul din camera lui Luca. În fiecare seară, înainte de culcare, Luca își povestea gândurile și visele lui Max, iar câinele îl asculta cu o răbdare tăcută, ca și cum ar fi înțeles fiecare cuvânt.
La început, tatăl lui Luca încă mai avea rețineri. Deși nu mai spunea nimic, îl urmărea pe Max cu o privire atentă, încercând să înțeleagă ce se întâmplase, de fapt, cu acest câine atât de blând. Max nu dădea semne de agresivitate, dar la fel de bine părea să aibă o inteligență aparte, ca și cum ar fi știut exact cum să fie aproape de fiecare membru al familiei.
Totuși, într-o dimineață, când Luca și Max se întorceau din pădure, un zvon s-a răspândit rapid în sat. Câinele era de fapt un câine vagabond care fusese văzut în apropierea unei ferme, unde fuseseră raportate mai multe dispariții de pui și oi. Oamenii începeau să vorbească din nou despre Max cu teamă și suspiciune, iar Luca auzi de la un vecin că tatăl său trebuia să ia o decizie serioasă. „Nu mai putem permite ca un câine sălbatic să trăiască în casă,” spunea vecinul, iar vocea lui răsuna în mintea lui Luca.
Luca, speriat, fugea repede acasă. Se duse la tatăl său, care se afla la masă, cu o privire neliniștită. „Tata, te rog, nu-l lua pe Max de lângă mine! Nu este periculos, te rog, crede-mă!” strigă Luca, cu ochii plini de lacrimi.
Tatăl său lăsă furculița jos și privi adânc în ochii băiatului său. „Luca, am auzit zvonurile. Oamenii din sat cred că Max ar putea fi periculos, dar tu trebuie să înțelegi ceva. Nu câinele este periculos, ci frica pe care o simt oamenii față de necunoscut.”
Luca nu înțelegea pe deplin ce voia să spună tatăl, dar înainte să poată întreba, tatăl adăugă: „Max a devenit mai mult decât un câine pentru tine, Luca. Ești legat de el, și vezi lucrurile prin ochii tăi de copil. Dar trebuie să ne gândim la siguranța tuturor. Nu putem trăi cu frica asta.”
Deodată, Max, care se ascunsese sub masă, ieși și se apropie de Luca. Se lăsă pe jos, cu capul sprijinit de picioarele băiatului. Luca simți o fior de speranță în sufletul său. „Te rog, tata, lasă-l să rămână!” spuse el cu voce tremurândă.
Tatăl tăcu pentru câteva momente, iar apoi, cu un oftat, spuse: „Poate ai dreptate, Luca. Poate că trebuie să-i dăm o șansă. Nu putem judeca un câine doar după zvonuri.”
Tatăl lui Luca și-a schimbat părerea
În acea zi, tatăl lui Luca și-a schimbat părerea. Nu numai că l-a acceptat pe Max, dar a învățat să-l aprecieze pentru loialitatea și dragostea pe care o arăta față de băiatul său. Max a devenit parte din familie, iar vecinii, văzând că nu s-a întâmplat nimic rău, au început să-l accepte și ei, lăsând deoparte temerile.
Luca și Max au învățat împreună că, uneori, dragostea și prietenia adevărată sunt mai puternice decât prejudecățile și fricile. Și, într-o seară caldă de vară, Luca se așeză alături de Max pe terasa casei, privind apusul și știind că, indiferent de ce va aduce viitorul, prietenia lor nu va fi niciodată imposibilă.
