Laciu Andreea
Elena trăia singură într-un apartament de la etajul patru. Avea 78 de ani, un ficus în colțul sufrageriei, o pisică surdă pe nume Cezar și o tăcere care se lăsa peste casă seara, odată cu stingerea becurilor de pe stradă.
Fetița din blocul de vis-a-vis îi spunea „doamna cu șal albastru”, pentru că îl purta mereu la gât, chiar și vara. Nu vorbea mult cu vecinii, nu primea vizite. Ieșea doar miercurea, când mergea la piață cu un cărucior roșu scârțâitor.
Fata ei, Irina, nu o mai sunase de șapte ani.
Nu fusese o ceartă mare. Doar una din acele rupturi tăcute care se adâncesc cu timpul și te învață să nu mai aștepți. Mai întâi, apelurile devin rare. Apoi, mesajele. Apoi vin Crăciunurile liniștite și zilele de naștere fără flori.
Elena nu mai știa unde locuiește Irina. Știa doar că e bine. Că are un copil, băiat, pe nume David. Știa pentru că, uneori, mai primea vești indirecte de la o prietenă a fostului soț al fiicei ei. Lanțul informării era subțire, dar încă viu.
Într-o zi de noiembrie, Elena a găsit o scrisoare în cutia poștală. Nu avea expeditor. Doar numele ei, scris cu litere rotunde, ușor tremurate. A deschis-o cu inima ciudat de grăbită, și înăuntru era o coală simplă, albă, pe care scria:
„Dragă mamă, îți mai amintești de mine? Irina. Mă doare să scriu asta. Dar David vrea să-și cunoască bunica. Și eu cred că și eu am nevoie de tine. Dacă vrei, vin duminică. La ora 11. Dacă nu ești acasă, înțeleg.”
Elena a lăsat scrisoarea să cadă din mână. A stat pe scaun mult timp, privind peretele alb din față. Cuvintele îi săltau în piept, între speranță și frică.
Să vrei să fii iertată, dar să nu știi cum.
În zilele următoare, Elena a început să curețe. A frecat bucătăria până când faianța a început să strălucească. A șters praful de pe rame, a scos din dulap farfuriile bune și a schimbat fața de masă cu una cu maci roșii. A cumpărat și biscuiți în formă de animale, amintindu-și vag că Irina îi adora când era mică.
Și apoi a așteptat.
Duminică, la ora 10:59, Elena stătea în fotoliu, cu șalul albastru înfășurat strâns în jurul umerilor. Cezar torcea în brațele ei. Ușa era descuiată. Inima îi bătea ca la o fată de 20 de ani.
La ora 11:04, a sunat cineva.
A deschis încet. În prag stătea o femeie de aproape 40 de ani, cu ochii ei, dar cu riduri noi și o expresie neliniștită. Lângă ea, un băiețel cu păr cârlionțat și un zâmbet reținut.
— Bună, mama… pot să intru?
Elena a vrut să spună ceva, dar cuvintele i-au rămas blocate în piept. A dat doar din cap și a făcut loc în ușă.
**
Au stat în bucătărie. Trei cești de ceai. Trei biscuiți în farfurii. Trei vieți care se atingeau timid.
— El e David, a spus Irina.
— Îmi pare bine să te cunosc, a spus Elena.
Băiatul s-a uitat la ea și a întrebat:
— Tu ești mama lui mama?
— Da, dragul meu.
— De ce n-ai fost cu noi niciodată?
Tăcerea a fost grea. Irina a oftat.
— Pentru că… uneori oamenii se pierd, a spus Elena. Dar pot și să se regăsească, dacă se străduiesc.
David a dat din umeri și a mușcat dintr-un biscuit. Apoi a zâmbit:
— Ăștia sunt buni. Mama nu face așa ceva.
Irina a râs. Scurt, dar sincer. Și atunci, pentru prima dată, ochii Elenei s-au umezit, dar nu de durere. Ci de recunoștință.
Au stat două ore. Au vorbit puțin. Dar mai mult s-au privit. Apoi Irina s-a ridicat:
— Dacă vrei… poate venim și weekendul viitor.
Elena a mers până la ușă cu ei. L-a pupat ușor pe David pe creștet și a atins mâna Irinei.
— M-ai iertat? a întrebat încet.
Irina a tăcut o clipă. Apoi a spus:
— Nu știu. Dar vreau.
Și a fost suficient.
După ce au plecat, Elena a rămas în ușă câteva clipe. Cezar a mieunat moale, iar afară începuse să ningă.
A mers la birou și a scos o coală albă.
A scris:
„Dragă Irina, cerul n-a căzut când ai plecat. Dar a fost atât de greu fără tine. Dacă cerul nu cade niciodată, atunci cred că putem construi sub el o lume nouă.”
A pliat scrisoarea, a tras aer în piept și a simțit, pentru prima dată în șapte ani, că inima ei nu mai e complet singură.
Sursă foto: Pixabay
