Laciu Andreea
Povestea zilei. Toamna coborâse grea peste satul de munte, iar frunzele foșneau ca niște amintiri uscate pe aleile din curtea casei vechi. Elena, o fetiță de zece ani cu ochi adânci și părul prins stângaci, stătea pe o bancă lângă un stejar uriaș, privind tăcută spre coroana răsfirată deasupra ei. De câteva luni locuia acolo, la bunica Ana, după ce un accident de mașină le răpise pe neașteptate pe mama și pe tata.
Se simțea stingheră și străină în lumea aceea plină de liniște, unde glasurile oamenilor erau rare, iar timpul părea să curgă mai lent, aproape adormit. Bunica era o femeie blajină, dar durerea din ochii ei o făcea pe Elena să nu întrăbă prea multe. Părea că amândouă purtau câte o piatră grea în suflet, dar nu știau cum să și-o dea jos.
Povestea zilei. Ce a descoperit în scorbura unui copac
Într-o zi, într-un joc de copilarească răscolire prin grădină, Elena descoperi o scorbură adâncă în trunchiul stejarului. Curioasă, și cu inima bătând mai repede, băgă mâna înăuntru și trase afară un caiet vechi, legat cu o așchie de pânză. Era un jurnal.
Pe prima pagină, cu litere rotunde, stătea scris: „Ilinca, 1943”.
Elena începu să citească. Primele rânduri erau simple, despre o fetiță care stătea tot lângă acel stejar, care și ea și-a pierdut familia în timpul războiului. Ilinca scria despre singurătate, despre tăcerile apăsătoare ale casei, dar și despre cum acel copac i-a devenit prieten. Fiecare pagină era ca o mângâiere pentru Elena. Parcă fetița aceea din trecut i se adresa ei direct.
„Când te doare prea tare, pune-ți durerea pe o frunză și las-o să cadă. Asta înseamnă să nu uiți, dar să lași timpul să o ducă departe.”
Rândurile se adăugau zi de zi, ca o lecție de vindecare. Ilinca vorbea despre cum a învățat să zâmbească din nou, despre visele care o făceau să se ridice dimineața din pat și despre promisiunea făcută sieși: că atunci când va fi mare, va lăsa jurnalul pentru un alt copil care va avea nevoie de el.
Într-o seară de octombrie, Elena avu un vis ciudat. Se afla tot sub stejar, dar în vis era primăvară, frunzele erau verzi, și o femeie bătrână, cu un zâmbet cald și ochi blânzi, stătea lângă ea. În mână avea același jurnal.
„Nu ești singură, Elena. Eu am fost tu, iar tu vei fi cineva pentru altcineva. Stejarul ne-a păstrat pe toate.”
Dimineața, fetița alergă la bunica, cu jurnalul în brațe. Ana, privind coperta, și-a dus mâna la gură.
„Ilinca… era mama mea. Jurnalul l-am găsit și eu, când eram copil, dar l-am pus la loc. Am crezut că-i pierdut.”
O lacrimă i se prelinse pe obraz. Elena tăcu. În acea clipă, pentru prima oară, nu mai simți singurătate, ci o legătură strânsă între ele, peste timp.
Au trecut săptămâni. Elena scria în fiecare zi într-un caiet nou, chiar sub stejar. Nu doar despre tristețe, ci și despre bucurii mici: o pasăre care i-a mâncat din palmă, o zi în care a zâmbit fără motiv.
În primăvara următoare, a sădit un pui de stejar lângă cel bătrân. „Pentru când voi fi mare”, a spus ea. Apoi a învelit jurnalul Ilincăi într-o pânză nouă și l-a pus înapoi în scorbura veche, lăsând un bilețel pe prima pagină:
„Pentru copilul care are nevoie să știe că nu e singur. Citește. Vindecă-te. Trăiește.”
Sursă foto:
