Când am hotărât să părăsesc azilul și să mă întorc acasă, am avut cel mai mare șoc. Locuința mea era transformată într-un conac ce ascundea un secret

Margaret a plecat de acasă cu ani în urmă, crezând că întotdeauna o va aștepta acolo. Însă, când s-a întors la vârsta de 78 de ani, casa ei mică dispăruse. În locul ei, se înălța o vilă impunătoare, cu ușile încuiate și un secret șocant ascuns înăuntru. Stând la fereastra azilului, Margaret privea grădina din față. Trandafirii erau în floare, legănându-se ușor în bătaia vântului. Îi plăcea să-i privească. Nu mai ieșea prea des afară—ba era prea frig, ba prea cald. Dar grădina îi amintea de ceva. De casă. De locul pe care îl lăsase în urmă.

Citește și

Povestea lui Răzvan Arnăut, jandarmul împușcat mortal de un coleg. Tânărul a reprezentat România în...

Am hotărât să mă întorc acasă, dar am rămas șocată de ce am găsit

În trecut, avusese și ea o mică grădină, un petic de flori lângă pridvor. Nu știa de ce se gândea atât de des la ea în ultima vreme. Poate pentru că nu mai avea altceva la care să se gândească. Azilul era liniștit. Prea liniștit. Asistentele veneau și plecau, mereu zâmbitoare, mereu politicoase. Ceilalți rezidenți se strecurau pe holuri, unii vorbind singuri, alții privind în gol podeaua.

Copiii ei o părăsiseră demult. Mai întâi fiica ei, care se mutase în cealaltă parte a țării. La început îi trimitea scrisori, apoi felicitări de sărbători, iar mai târziu, nimic. Apoi plecase și fiul ei, David. Se căsătorise, își făcuse o familie și nu se mai uitase înapoi. Mult timp, Margaret se întrebase unde greșise. Acum nu se mai întreba.

Își alesese singură soarta, mutându-se la azil. Era mai ușor decât să trăiască singură. Dar încă avea cheia casei, păstrată într-un sertar de lângă pat. Uneori o ținea în palmă, simțindu-i greutatea. Era caldă, deși n-ar fi trebuit să fie. Într-o după-amiază, în timp ce privea pe fereastră, o asistentă îi atinse ușor umărul.

— Margaret, ai un vizitator.

Ea clipi surprinsă.

— Un vizitator?

Asistenta dădu din cap, zâmbind. Margaret nu mai primea vizite. Nu de multă vreme. Îi tremurau mâinile când se ridică din scaun. Și atunci îl văzu. Pe David.

Stătea în prag, cu mâinile în buzunare, arătând mai bătrân decât și-l amintea. Părul îi încărunțise pe la tâmple, iar fața îi era brăzdată de riduri pe care înainte nu le avea. Dar era el. După 30 de ani, era el.

— Mamă, spuse el încet.

Margaret nu știa ce să spună.

— Sper că e în regulă că am venit, continuă el. Doar… am vrut să te văd.

Margaret își încleștă mâinile pe brațele scaunului. Inima îi bătea nebunește, dar vocea îi rămase calmă.

— De ce acum?

David oftă și își coborî privirea.

— Soția mea m-a părăsit. A luat copiii. Am petrecut ani întregi construind o viață cu ea, iar acum totul s-a dus. Și m-am gândit la tine. La cum te-am lăsat și eu.

Margaret înghiți în sec.

— A fost demult.

— Știu, spuse el. Și îmi pare rău, mamă. Ar fi trebuit să vin mai devreme.

Liniștea dintre ei era apăsătoare. Margaret nu știa ce să simtă. Furie? Tristețe? Ușurare?

— Nu știu ce să-ți spun, recunoscu ea.

— Nu trebuie să spui nimic, se grăbi el să răspundă. Doar… vreau să îndrept lucrurile.

Nu i-a răspuns. După un moment, David scoase din spatele lui un buchet de margarete. Florile ei preferate.

— Mi-am amintit, spuse el, zâmbind timid.

Margaret le luă, mângâindu-le petalele cu vârful degetelor.

— Mulțumesc, șopti.

De atunci, David începu să o viziteze. Nu în fiecare zi, dar destul de des. Uneori îi aducea flori, alteori cărți. Stăteau împreună și vorbeau puțin. La început, cuvintele lor erau ezitante, ca niște pași peste cioburi. Dar în timp, conversațiile deveneau mai ușoare.

Întoarcerea acasă

Într-o zi, Margaret hotărî că nu mai poate aștepta. Își puse paltonul, strecură cheia în buzunar și părăsi azilul fără să spună nimănui. Pășind pe trotuar, amintirile o copleșiră. Copii jucându-se, câini lătrând, sunetul unei mașini de tuns iarba în depărtare.

Dar când ajunse la destinație, inima i se opri. Casa ei dispăruse. În locul ei, un conac impunător. Cu degetele tremurânde, scoase cheia și încercă să o potrivească în broască. Nu se potrivea. Cineva schimbase încuietorile. Panicată, Margaret bătu la ușă cu putere.

— Cine e acolo? strigă ea. Asta este casa mea!

Ușa se deschise. David stătea acolo.

— Mamă…

Ofițerii de poliție ajunseră și ei, privindu-l întrebător.

— Domnule, locuiți aici?

David dădu din cap.

— Da. Aceasta este casa mea.

Margaret simți că totul se destramă în jurul ei.

— Tu… mi-ai luat casa?

David oftă, cu un regret adânc în ochi.

— Nu, mamă. Am reconstruit-o. Am păstrat fundația, dar am făcut-o mai mare, mai puternică. Am restaurat-o pentru tine.

Îi arătă grădina.

— Și florile… Sunt aceleași pe care le-ai avut.

Margaret nu putea vorbi. Lacrimile îi încețoșaseră vederea.

— Ai făcut toate astea pentru mine?

David dădu din cap.

— Am vrut să ai tot ce ai visat.

Margaret privi casa, pridvorul, florile, și, în cele din urmă, pe fiul ei. Încet, un zâmbet îi lumină chipul.

— Atunci cred că ar trebui să văd cum arată și înăuntru.

David zâmbi larg.

— O să fac niște ceai.

Pentru prima dată după mulți ani, Margaret se simțea acasă.