Mirela Loșniță
Casa lăsată de tatăl meu decedat părea o moștenire, dar femeia care locuia acolo mi-a spus un adevăr care mi-a sfărâmat trecutul. Ploua mocnit de ore bune când am ajuns în fața biroului notarial. Îmi strângeam haina udă în jurul corpului și simțeam cum pașii îmi tremurau nu doar de frig, ci mai ales de nesiguranță. Tatăl meu murise de doar câteva zile, iar cu fiecare respirație aveam impresia că o parte din mine se prăbușește în tăcere.Nu fusesem niciodată pregătită să-l pierd, deși relația noastră nu mai fusese aceeași de ceva timp. Îi purtam încă imaginea vechiului tată – cel care îmi zâmbea dimineața cu o cană de cafea și care, în copilărie, mă învăța să prind umbre cu mâinile sub plapumă. Dar viața îl înfrânsese pe tata, iar în ultimii ani devenise un om închis, tăcut, bântuit de datorii și regrete pe care nu mi le-a spus niciodată.
Casa lăsată de tatăl meu decedat părea o moștenire, dar femeia care locuia acolo mi-a spus un adevăr care mi-a sfărâmat trecutul
Când am deschis ușa biroului, mirosul de hârtie îmbibată cu timp și umezeală m-a izbit în față. Un bărbat îmbrăcat sobru mi-a făcut semn să iau loc în fața sa. Era notarul tatălui meu, și în mâinile sale se afla trecutul meu – în câteva foi, câteva paragrafe dictate de un om care nu mai era.
„Există o proprietate despre care trebuie să vorbim,” a spus el, calm, ca și cum ar fi vorbit despre un banal certificat de urbanism.
Am clipit de mai multe ori. „O proprietate? Vă referiți la apartamentul nostru?”
„Nu, nu,” a spus bărbatul, împingând spre mine o foaie. „O altă casă. Tatăl dumneavoastră a trecut-o în testament. Este a dumneavoastră acum.”
Am privit hârtiile, cuvintele mi se amestecau în minte ca într-un vis vag. Nu-mi amintisem niciodată ca tata să fi pomenit de altă casă. Unde era? De ce o ascunsese? Ce sens avea?
Mi-am petrecut restul zilei frunzărind acea adresă cu degetele, ca și cum atingerea hârtiei m-ar fi putut lămuri. A doua zi dimineață, n-am mai rezistat. Mi-am luat liber de la serviciu și am pornit spre acea destinație necunoscută, simțind că mă apropii de ceva important, deși nu știam ce.
Drumul spre casă a fost ca un tablou de toamnă înrămat în melancolie – copaci îngălbeniți, cer plumburiu și un vânt care parcă sufla adevăruri neșoptite. Când am ajuns, inima mi s-a strâns. Casa nu era deloc abandonată, ba din contră, părea întreținută. Curtea era curată, iar ferestrele străluceau în lumina slabă.
Am scos cheia primită de la notar, dar lacătul nu se potrivea. În timp ce încercam din nou, am auzit sunetul metalic al zăvorului din interior. Ușa s-a deschis brusc, iar în prag a apărut o femeie. Avea chipul brăzdat de ani și de amărăciune, iar ochii ei căprui păreau că poartă o întreagă bibliotecă de povești nerostite.
„Cu ce vă pot ajuta?” m-a întrebat sec.
„E casa mea,” am spus, ezitant. „Mi-a lăsat-o tatăl meu. E în testament.”
A izbucnit într-un râs amar. „Casa ta? Eu locuiesc aici de douăzeci de ani. Am grijă de ea. Am reparat-o, am iubit-o. Nu e casa ta, domnișoară.”
„Am acte,” am murmurat, ridicând plicul din geantă. „E proprietatea mea acum.”
Femeia m-a privit cu un dispreț dureros. „Legal, poate. Dar aici, între pereții ăștia, tu ești un intrus.”
Mi-a spus că o cheamă Deborah. Și că nu avea de gând să plece.
Am telefonat avocatului meu, care mi-a confirmat: da, casa îmi aparținea. Dar până când va fi clarificată situația, trebuia să evit orice conflict.
„O să stau aici până se rezolvă,” i-am spus. „Nu am de gând să renunț la ceea ce mi-a lăsat tata.”
A oftat. „Cum vrei. Dar să știi că n-o să fie ușor.”
Și n-a fost.
În zilele care au urmat, Deborah s-a purtat cu mine ca o fantomă care nu-și acceptă exorcizarea. Făcea gălăgie noaptea, dădea muzica la maxim dimineața și se strecura tăcută pe lângă mine, aruncându-mi priviri tăioase. Mi-a ascuns cheile, mi-a turnat apă în pantofi și, într-o zi, mi-a mutat toate hainele într-o valiză pe hol.
Totuși, nu era doar o femeie rea. Era o femeie rănită.
Într-o seară, în timp ce mă pregăteam să ies, am găsit rochia mea albă preferată aruncată în noroi, în spatele casei. Simțeam cum mi se taie respirația. A fost picătura care a umplut paharul.
Am intrat în bucătărie furioasă.
„Ce ai cu mine? De ce te porți așa? Nu ți-am făcut nimic!”
A ridicat privirea din ceaiul ei. Ochii îi tremurau.
„Pentru că ai venit să-mi iei tot. Din nou.”
„Cum adică din nou?” am întrebat.
S-a ridicat, încet, și a scos din buzunar o brățară. Era din argint, simplă, dar familiară. A pus-o pe masă, iar eu am înghețat.
Avea gravat numele meu. Și data mea de naștere.
„Ești… cine cred eu că ești?” am șoptit.
„Sunt mama ta,” a spus ea cu voce joasă, răgușită. „Știu că nu ai cum să mă crezi. Dar te-am născut. Am fost tânără și confuză. L-am părăsit pe tatăl tău… am crezut că pot începe o viață nouă. M-am înșelat. Când m-am întors, tu dispărusei. El îți spusese că am murit.”
Mi s-a făcut rău. Lumea din jur se rotea. M-am așezat pe un scaun, cu brățara strânsă în palmă. Tot ce știam despre viața mea s-a risipit în câteva secunde.
„De ce a făcut asta?” am întrebat printre lacrimi.
„Ca să se răzbune. Nu putea să ierte. Iar eu… nu m-am luptat. M-am temut. M-am pierdut.”
Am plâns împreună. Pentru copilăria mea furată, pentru anii ei pierduți, pentru că tăcerea poate deveni un zid imposibil de dărâmat.
În zilele următoare, am început să vorbim. La început, puțin. Apoi mai mult. Am descoperit în ea o femeie fragilă, dar curajoasă. Deborah mi-a povestit despre tinerețea ei, despre greșelile făcute, despre cum a așteptat ani de zile să mă revadă.
Nu a cerut iertare. Mi-a oferit-o.
Când a venit ziua procesului, judecătorul a decis că, deși legal casa îmi aparținea, Deborah putea rămâne acolo. Trăise zeci de ani acolo, investise timp, bani și suflet. Avea dreptul moral, dacă nu și legal.
Mă așteptam să plec cu valiza în mână. Dar înainte să ies pe ușă, Deborah a spus ceva care mi-a frânt inima și a vindecat-o în același timp.
„Rămâi. Casa e mare. Poate fi a noastră. Nu vreau să te pierd din nou.”
Am privit-o, cu lacrimi în ochi. Și am știut că, în sfârșit, am găsit acasă.
