Mirela Loșniță
Trei ani de căsnicie și totul părea liniștit între noi, până în ziua în care soțul meu mi-a spus, pe neașteptate, că vrea să dormim în camere separate. Am simțit un nod în gât, iar mintea mi s-a umplut de gânduri negre: altcineva? un secret ascuns? trădare?
Seara, când am trecut pe lângă camera lui, am văzut o lumină palidă și am auzit murmurul unei rugăciuni. Am deschis încet ușa și m-am oprit. Era în genunchi, în fața unei icoane vechi, cu lumânări aprinse și un ștergar alb — același pe care îl știam de la nunta noastră. Mâinile îi tremurau, iar vocea îi era frântă:
— „Doamne… dă-i sănătate… ferește-o de necazuri… fă să nu simtă povara mea…”
M-am retras în tăcere, copleșită de vină pentru toate suspiciunile mele. În acea clipă am înțeles: purta o greutate uriașă, iar eu nu reușisem să o văd.
Adevărul pe care nu voia să-l spună
A doua zi, am încercat să-l privesc altfel. Obrajii îi erau mai obosiți, privirea mai adâncă. Nu era bărbatul care refuza dragostea, ci omul care încerca să mă protejeze.
Seara, am pregătit cina lui preferată — sarmale, murături de la mama, pâine caldă și un pahar de vin roșu. Când s-a așezat la masă, ochii i s-au umplut de lacrimi. Atunci mi-am făcut curaj:
— „De ce vrei să dormi singur? Ce îmi ascunzi?”
A oftat adânc, a lăsat lingura jos și, după o pauză grea, mi-a spus adevărul:
— „Am fost la doctor… mi-au găsit ceva la plămâni. Nu voiam să știi, să nu te îngrijorezi. Dorm separat pentru că tușesc noaptea… și ca să mă rog. Să mă rog pentru tine. Pentru noi.”
Mi-au cedat picioarele, iar lacrimile mi-au năpădit obrajii. L-am îmbrățișat cum nu o mai făcusem niciodată, cu toată puterea sufletului meu.
Rugăciunea care ne-a ținut împreună
Din acea seară, nu am mai acceptat să doarmă singur. Am adus icoana în camera noastră și, în fiecare noapte, am aprins o lumânare. Ne-am rugat împreună, am plâns împreună și am învățat să fim mai puternici împreună.
Drumurile la doctor au fost grele, zilele lungi, iar nopțile pline de teamă. Dar nu l-am lăsat nicio clipă să creadă că e singur în lupta lui. Cu tratamente, răbdare și credință, lucrurile au început să se schimbe.
Într-o dimineață, când soarele răsărea peste câmpurile de floarea-soarelui, a venit la mine zâmbind:
— „Am fost la control. Doctorul spune că sunt mai bine. Mult mai bine.”
Am simțit că un munte îmi cade de pe suflet. Am ieșit în curte, am ridicat mâinile spre cer și am mulțumit.
Lecția pe care am învățat-o
Astăzi, privind înapoi, știu că aproape mi-am pierdut încrederea în omul care, de fapt, se sacrifica pentru mine.
Am învățat că adevărul și credința sunt mai puternice decât orice îndoială. Și mai ales am înțeles un lucru:
Dacă ai lângă tine un om care se roagă pentru tine în ascuns, atunci nu ești doar iubit. Ești binecuvântat.
