Georgescu Dragos
Înmormântarea unei persoane dragi este unul dintre momentele în care tradițiile de familie, credința și numeroasele obiceiuri populare ajung să se amestece. În zilele de priveghi, rudele primesc deseori tot felul de sfaturi: să pună bani în sicriu, să așeze anumite obiecte în buzunarele celui plecat sau să nu uite lucruri despre care se spune că i-ar fi necesare „pe lumea cealaltă”.
Ce nu este bine să pui în sicriu. Greșeala pe care multe familii o fac înainte de înmormântare
Multe dintre aceste practici sunt transmise de la o generație la alta și sunt respectate fără ca oamenii să mai știe de unde provin. Unele nu au însă nicio legătură cu rânduiala creștin-ortodoxă și sunt considerate de Biserică simple superstiții.
De aceea, înainte ca familia să așeze în sicriu bani, obiecte personale, mâncare sau alte lucruri recomandate de rude ori cunoscuți, este bine să știe care este diferența dintre tradiția bisericească și credințele populare.
Sursele bisericești atrag atenția că obiectele materiale nu îl pot ajuta pe cel plecat. În loc să fie așezate în sicriu, banii și lucrurile folositoare pot fi oferite celor aflați în nevoie, ca act de milostenie făcut în memoria persoanei care s-a stins.
Banii nu se pun în sicriu sau pe trupul celui plecat
Una dintre cele mai răspândite practici întâlnite în anumite zone este punerea banilor în sicriu.
Monedele pot fi așezate în buzunar, în mână, pe piept sau chiar lângă cruce. Uneori familia face acest lucru pentru că așa a văzut la părinți și bunici, fără să cunoască originea obiceiului.
Există și credința populară potrivit căreia persoana plecată ar avea nevoie de bani pentru drumul său.
Această idee nu aparține însă învățăturii creștine.
Basilica, Agenția de știri a Patriarhiei Române, explică faptul că practica introducerii diferitelor obiecte în sicriu nu este justificată religios și își are originea în credințe păgâne.
Același lucru este valabil și pentru bani.
O practică veche presupune chiar lipirea unei monede de crucea aflată în mâna celui plecat. Obiceiul amintește de credințele din Antichitate potrivit cărora persoana plecată trebuia să plătească trecerea spre lumea de dincolo.
O asemenea credință nu are legătură cu perspectiva creștină asupra vieții de după moarte.
De aceea, banii nu ar trebui puși în buzunarele celui plecat, în mâinile sale sau lipiți de cruce.
Dacă rudele și cunoscuții doresc să ajute financiar familia pentru cheltuielile de înmormântare, banii pot fi strânși separat.
Iar dacă familia intenționa să pună o anumită sumă în sicriu în memoria celui plecat, există o variantă cu o semnificație mult mai apropiată de învățătura creștină: suma poate fi oferită unui om aflat în nevoie.
Astfel, un gest pur simbolic se poate transforma într-o faptă concretă de milostenie.
Obiectele personale „pentru lumea cealaltă” nu sunt necesare
O altă practică întâlnită este introducerea în sicriu a unor obiecte pe care persoana le folosea în timpul vieții.
Pot fi ochelari, pieptene, batistă, ceas, obiecte vestimentare suplimentare sau diferite lucruri de care omul era foarte atașat.
Uneori gestul este făcut pur sentimental.
Familia dorește să lase alături de persoana iubită ceva ce îi amintea de viața sa.
Problema apare atunci când obiectele sunt introduse în sicriu din credința că persoana va avea nevoie de ele după moarte.
Din perspectiva creștină, o asemenea justificare este greșită.
Biserica învață că sufletul nu are nevoie de obiectele materiale folosite în timpul vieții pământești.
Așadar, ideea că omul trebuie să plece cu anumite lucruri pentru a le utiliza „dincolo” ține de superstiție.
Aceeași categorie include obiceiul de a introduce în buzunarele celui plecat ac, ață sau alte obiecte mărunte.
Doxologia enumeră explicit printre practicile greșite punerea unor asemenea obiecte, inclusiv bani, în buzunarul celui adormit.
Pentru rude, despărțirea de obiectele personale poate fi însă dificilă.
Uneori tocmai acestea au o valoare sentimentală enormă.
Ceasul purtat zeci de ani de un bunic, ochelarii mamei sau un obiect care a însoțit permanent persoana respectivă pot deveni amintiri importante pentru copii și nepoți.
În loc să fie îngropate, asemenea obiecte pot fi păstrate de familie.
Altele, dacă sunt încă folositoare, pot fi dăruite.
O haină poate ajunge la cineva care are nevoie de ea, iar un obiect util poate fi oferit unei persoane nevoiașe.
Gestul capătă astfel o altă semnificație: lucrul care i-a aparținut celui plecat continuă să fie de folos unui om.
Nici mâncarea și băutura nu au ce căuta în sicriu
În anumite tradiții populare există și ideea că persoanei plecate trebuie să i se pună hrană sau băutură pentru „drum”.
Din nou, aceasta este o credință foarte veche, întâlnită în diferite forme în numeroase culturi.
Nu face însă parte din rânduiala creștină a înmormântării.
Persoana plecată nu are nevoie de hrană materială.
Mâncarea are, în schimb, un rol important în pomenire atunci când este oferită celor vii.
Coliva, colacul și celelalte alimente pregătite pentru pomenire au o semnificație diferită.
Ele sunt binecuvântate și apoi împărțite.
La fel, familia poate pregăti pachete cu alimente sau o masă de pomenire.
Diferența este esențială.
Mâncarea nu este oferită celui plecat pentru a o folosi în lumea de dincolo, ci este împărțită în memoria sa.
Tocmai aici apare sensul milosteniei.
În loc ca un aliment să fie introdus în sicriu, poate ajunge la un om flămând.
În loc ca o sticlă cu băutură să fie îngropată, familia poate folosi resursele respective pentru a ajuta pe cineva.
În momentele de durere, rudele sunt vulnerabile și pot accepta aproape orice recomandare venită din partea celor din jur, mai ales atunci când aud expresia „așa trebuie”.
Dar nu tot ceea ce se practică de mult timp este automat o rânduială religioasă.
Bijuteriile și obiectele de valoare nu îl ajută pe cel plecat
Bijuteriile ridică o altă problemă.
Există situații în care familia dorește ca persoana să fie înmormântată purtând verigheta, un lănțișor, un inel sau un alt obiect cu valoare sentimentală.
Dincolo de alegerea familiei și de eventualele reguli administrative ale serviciului funerar sau cimitirului, trebuie făcută o distincție importantă.
Obiectele de valoare nu au o utilitate spirituală pentru persoana plecată.
Nu există un motiv religios pentru care aceasta ar avea nevoie de aur, bani sau alte bunuri materiale.
Dacă bijuteria este importantă pentru familie, poate fi păstrată ca amintire și transmisă mai departe copiilor sau nepoților.
O verighetă, de exemplu, poate avea o valoare sentimentală incomparabil mai mare decât valoarea materială.
Poate rămâne peste generații un obiect care amintește de persoana plecată.
La fel se întâmplă cu cruciulițele, ceasurile sau alte obiecte personale.
Nu trebuie confundat însă un obiect păstrat din dragoste cu ideea că el ar fi necesar sufletului după moarte.
Sunt două lucruri complet diferite.
Florile nu trebuie lăsate în interior înainte de închiderea sicriului
Florile sunt aproape nelipsite de la priveghi și înmormântare.
Ele reprezintă un gest de respect, iar rudele, prietenii și cunoscuții aduc frecvent coroane sau buchete.
Există însă și recomandări practice legate de ele.
Într-un material despre cinstirea celor adormiți, Doxologia arată că florile aflate în sicriu trebuie scoase înainte de închiderea acestuia, fiind menționat inclusiv motivul practic al accelerării procesului de descompunere.
Acest detaliu este mai puțin cunoscut de familii.
Florile pot fi așezate în apropierea sicriului sau ulterior la mormânt, fără să fie nevoie ca numeroase buchete să fie închise în interior.
Același material atrage atenția și asupra cheltuielilor foarte mari făcute uneori pentru coroane, monumente sau alte elemente funerare.
Din perspectivă creștină, folosirea unei părți din acești bani pentru ajutorarea oamenilor aflați în dificultate poate avea o semnificație mult mai profundă.
Ce este firesc să existe la o înmormântare creștină
Faptul că numeroase obiecte asociate superstițiilor nu trebuie introduse în sicriu nu înseamnă că ritualul creștin este lipsit de simboluri.
Dimpotrivă.
Lumânarea are un rol important și simbolizează lumina credinței și nădejdea vieții veșnice.
Crucea și icoana sunt, de asemenea, asociate rânduielii creștine.
Coliva ocupă un loc central în slujbele de pomenire și amintește, prin bobul de grâu, de moarte și înviere.
La slujba înmormântării există apoi gesturi liturgice săvârșite de preot, fiecare având propria semnificație.
Problema apare atunci când peste această rânduială sunt adăugate zeci de practici despre care se afirmă că ar fi obligatorii.
Familia poate ajunge astfel să se preocupe mai mult de monede, ace, ațe, oglinzi, lacăte, vase sau alte obiecte decât de rugăciune și de despărțirea de omul drag.
Sursele bisericești atrag atenția inclusiv asupra altor superstiții răspândite.
Acoperirea oglinzilor pentru ca sufletul să nu rămână prins în ele, preocuparea ca niciun lacăt să nu fie închis în casă sau spargerea unui vas când sicriul este scos din locuință nu fac parte din rânduiala creștină.
Sunt tradiții populare care s-au păstrat în diferite regiuni.
Greșeala apare când superstiția este confundată cu obligația religioasă
Poate cea mai importantă problemă nu este existența obiceiurilor locale, ci faptul că ele ajung să fie prezentate familiei drept obligații.
În zilele dintre plecarea unei persoane și înmormântare, rudele aud deseori zeci de recomandări.
„Trebuie să pui asta în sicriu.”
„Nu uita să îi pui bani.”
„Pune-i lucrurile de care avea nevoie.”
„Așa se face din bătrâni.”
Într-un moment de vulnerabilitate, familia poate urma toate aceste indicații de teamă să nu facă ceva greșit.
Din perspectiva Bisericii, lucrurile sunt însă mult mai simple.
Obiectele materiale nu pot cumpăra iertarea păcatelor și nu pot asigura trecerea sufletului către viața veșnică.
Nici banii, nici hainele, nici bijuteriile și nici mâncarea introduse în sicriu nu au această putere.
Ceea ce poate face familia este să se roage pentru cel plecat și să săvârșească fapte de milostenie în memoria sa.
Banii care ar fi fost puși în sicriu pot ajunge la un om care nu își poate cumpăra hrană.
Hainele suplimentare pot fi oferite unei familii nevoiașe.
Mâncarea poate fi împărțită.
Obiectele utile pot fi dăruite.
În felul acesta, despărțirea de cel drag nu este însoțită doar de gesturi simbolice, ci și de bine făcut altora.
Există diferențe între regiunile țării, iar anumite obiceiuri sunt atât de vechi încât oamenii le percep drept parte a slujbei.
De aceea, atunci când familia nu știe dacă un anumit gest este rânduială bisericească sau superstiție, cea mai simplă soluție este să îl întrebe direct pe preotul care va săvârși înmormântarea.
Astfel pot fi evitate atât cheltuielile inutile, cât și teama că un obicei transmis prin viu grai ar fi obligatoriu.
În fața unei pierderi, familia are deja suficiente griji.
Nu este nevoie să adauge alte zeci de reguli care nu fac parte din credința creștină.
Banii, mâncarea și obiectele de valoare nu sunt lucrurile de care persoana plecată are nevoie în sicriu.
În schimb, ele pot deveni hrană, îmbrăcăminte sau ajutor pentru cineva care încă are nevoie de ele.
Iar tocmai aceasta este diferența dintre o superstiție și milostenia făcută în memoria celui plecat.
