Roxana
După zece ani de taximetrie în Zalău, ajungi să crezi că le-ai văzut pe toate. Oameni grăbiți, pasageri tăcuți, curse de la gară la spital, discuții scurte despre vreme sau politică. Nimic nu te mai surprinde. Și totuși, într-o joi seara ploioasă, o femeie cu batic înflorat și sufletul frânt l-a făcut pe un taximetrist să-și amintească ce înseamnă, cu adevărat, să fii om.
Era una dintre acele seri de vară rece, în care ploaia nu doar udă orașul, ci și stinge tot ce e cald în suflet. Mașina staționa în parcarea Spitalului Județean din Zalău, aburii respirației urcau în parbriz, iar gândurile se învârteau în jurul unei singure speranțe: o cursă bună care să închidă ziua cu ceva bani în buzunar. Nimic mai mult. Nimic excepțional.
Până când s-a urcat în mașină „doamna cu batic”.
O femeie tăcută, un copil bolnav și o rugăminte
Femeia avea vreo 40 de ani, purta o haină subțire, total nepotrivită pentru ploaia rece de afară, și o plasă de rafie din care ieșeau colțurile unui prosop. Nu a cerut voie, nu a întrebat dacă e liber – doar s-a așezat pe bancheta din spate și a spus cu o voce joasă:
„La Aghireș și înapoi, vă rog.”
Taximetristul, obișnuit să negocieze cursele lungi, s-a gândit imediat la câștig. Aghireș e la 30 de kilometri, drum dus-întors, seară ploioasă… un pretext perfect să nu pornească aparatul. Așa le spunea mereu șeful: „Seara nu porniți aparatul. Cine e grăbit plătește.” Reflexul a fost același. Doar că de data aceasta, mâna care voia să apese pe buton s-a oprit.
„Trei sute de lei până la Aghireș și înapoi,” a spus el, evitând oglinda retrovizoare.
Femeia a tăcut o clipă. Apoi a rostit cu același glas șters o propoziție care avea să schimbe totul:
„Băiatul meu e internat în spital. Are 16 ani. I-au pus perfuzii. Trebuie să aduc de acasă niște medicamente, că aici nu le au. Mă tem că se trezește și nu mă găsește lângă el.”
O mamă cu disperarea în glas și găini vândute la piață
Drumul a început în tăcere. Doar sunetul ștergătoarelor și al picăturilor de ploaie pe caroserie umplea aerul. Taximetristul s-a uitat din nou în oglindă și, fără să știe de ce, a întrebat:
„Dar cât costă medicamentele alea?”
Femeia a răspuns simplu, dar cu un nod în gât:
„Peste 150, poate 200 de lei. Am vândut două găini azi la piață, dar nu mi-ajung. O să împrumut de la vecina, dacă o fi acasă.”
În acel moment, în mintea lui s-a aprins o amintire. Bunica. Femeia care-l crescuse și care, în vremurile grele, împărțea tot ce avea. „Dacă nu ajuți când poți, cine să te ajute când ai nevoie?” Așa spunea ea mereu. Și atunci, fără să mai analizeze, a schimbat planul.
„Știți vreo farmacie deschisă la ora asta?” a întrebat.
Femeia i-a indicat una non-stop, lângă gară. A oprit. Ea a intrat grăbită. Când s-a întors după douăzeci de minute, avea ochii roșii, fața udă – de la ploaie sau de la lacrimi, greu de spus.
„Mi-au zis că mai trebuie niște medicamente. Încă o sută de lei. Dar nu am…”
Un gest simplu care a redat demnitatea
Au mers împreună în farmacie. Femeia a întins rețeta cu mâinile tremurânde. Farmacista a tastat, a adunat și a spus pe un ton sec:
„Trei sute doisprezece lei.”
Femeia a început să desfacă batista în care-și ținea banii. A numărat încet: o sută șaizeci și cinci. Privirea ei s-a oprit în podea. Farmacista a spus, impasibilă:
„Mai trebuie o sută patruzeci și șapte.”
Taximetristul a scos portofelul și a pus banii pe tejghea. Femeia a protestat slab, dar el a tăiat scurt:
„Și eu am un băiat.”
Au plecat apoi spre Aghireș. Drumul părea mai liniștit. Ploaia se oprise. Satul era luminat de luna plină, casele mici adormite sub cerul umed. Au ajuns în fața unei căsuțe modeste, cu flori la geam.
„Așteptați-mă puțin,” a spus femeia.
Amintiri de copil, miros de iarbă și liniște
În acea așteptare, în mașina caldă, cu motorul oprit, au revenit amintiri din copilărie. Verile petrecute la bunici, mirosul de iarbă proaspăt cosită, sunetul greierilor și pâinea caldă scoasă din cuptor. Ceva în liniștea satului aducea o pace greu de explicat.
Când femeia a revenit, ținea în brațe un borcan de gem, o sticlă de țuică și câteva ouă învelite în ziar.
„Pentru dumneavoastră. Nu știu cum altfel să vă mulțumesc.”
El a refuzat cu blândețe. În schimb, i-a întins trei hârtii de o sută.
„Pentru băiatul dumneavoastră. Să nu mai rămâneți cu datorii. Și nu-mi mai datorați nimic pentru cursă.”
Femeia a izbucnit în plâns. Dar a primit banii. Nu din milă, ci din recunoștință pentru viață.
Înapoi spre spital, cu speranța în suflet
În drumul de întoarcere, femeia a vorbit despre fiul ei. Ionuț. Premiant la matematică. Visează să devină inginer. A fost lovit de o infecție severă, brusc, fără avertisment. Febră mare, dureri. A fost nevoie de spitalizare urgentă.
Când au ajuns înapoi la spital, zorii dădeau să se arate. Femeia a coborât încet. El i-a dat numărul lui.
„Să mă sunați când e externat. Vă duc acasă.”
„Dar de ce faceți asta pentru noi?” a întrebat ea.
„Pentru că așa am fost învățat,” a răspuns simplu.
Finalul unei povești și începutul unei prietenii
Două săptămâni mai târziu, a primit un mesaj. Ionuț ieșise din spital. Se simțea bine. A atașat o poză: un băiat slab, cu ochi mari și zâmbet timid, în pragul unei case albastre. Iar viața și-a urmat cursul.
Astăzi, taximetristul nu mai conduce. Și-a deschis un service auto, la marginea Zalăului. Ionuț este student la Politehnică, la Cluj. În vacanțe, vine și îl ajută. Vrea să învețe meserie, să pornească în viață cu ceva sigur.
Și printre clienți, piese auto și chei franceze, povestea acelei nopți ploioase e mereu prezentă. Pentru că, uneori, cea mai valoroasă cursă nu este cea care îți umple buzunarul, ci cea care îți umple sufletul. Chiar dacă, tehnic vorbind, nu ai primit niciun leu.
