Mirela Loșniță
Cina pentru doi. Povestea unui bărbat singur de ziua lui și adevărul tulburător pe care l-am descoperit. Ploua ușor, iar stropii loveau geamul cafenelei, estompând luminile străzii într-un tablou de nuanțe aurii. Ora dinaintea închiderii era mereu cea mai liniștită. Clienții se răriseră, iar eu așteptam ultimele comenzi. Ușa s-a deschis încet, iar clinchetul clopoțelului s-a auzit timid. Un bărbat în vârstă a intrat, pășind încet. Costumul lui, deși elegant, purta urmele timpului. Se așeză la o masă de lângă fereastră și privi în jur ca și cum ar fi așteptat pe cineva.
Am luat un meniu și m-am apropiat de el cu un zâmbet cald.
— Bună seara, domnule. Ce pot să vă aduc?
Nu s-a uitat prea mult la meniu.
— Cina pentru doi, vă rog. Și, dacă aveți o vază, mi-ar fi de ajutor.
Privirea mea s-a îndreptat spre buchetul de crini albi pe care îl așezase cu grijă pe masă.
— Sigur. Revin imediat.
Am găsit un pahar înalt care putea servi drept vază și l-am umplut cu apă. Așezând florile în el, le-am aranjat atent, încercând să le ofer un aspect plăcut. Între timp, bucătarul adusese cele două farfurii fierbinți. Aburul se ridica ușor deasupra mâncării, dar bărbatul nu le privea. În schimb, ochii lui erau fixați pe scaunul gol din fața sa, iar degetele îi mângâiau ușor marginea șervețelului.
Minutele treceau, iar nimeni nu venea. Mâncarea rămânea neatinsă. Ploaia continua să bată în geam, iar el părea pierdut în propriile gânduri.
Într-un impuls, am adus o cană de ceai și i-am pus-o în față
— Din partea casei, am spus cu un zâmbet blând. Vă mai pot aduce ceva?
Pentru prima dată în acea seară, privirea lui s-a ridicat spre mine.
— Astăzi este ziua mea, a spus încet. Ați vrea să stați puțin la masă și să beți o ceașcă de ceai cu mine?
— Așteptați-mă un moment, am spus repede și am fugit spre tejghea.
În vitrină mai rămăsese o singură felie de tort de ciocolată. Am luat o farfurie mică și am scotocit printr-o cutie veche unde găsisem câteva lumânări de aniversare. Am aprins una și am așezat farfuria în fața lui.
— Nu există zi de naștere fără tort. Puneți-vă o dorință.
Ochii lui au urmărit flacăra tremurândă a lumânării.
— Nu cred că dorințele se împlinesc așa cum ne dorim, a murmurat.
— Asta nu înseamnă că nu merită încercat, i-am spus cu un zâmbet.
A râs ușor, apoi s-a aplecat și a suflat lumânarea. Flacăra s-a zbătut pentru o secundă înainte de a se stinge. Am bătut din palme încetișor.
— Vedeți? Nu a fost atât de rău.
A privit lumânarea stinsă și a oftat
— Dorința mea… deja nu s-a împlinit.
Înainte să apuc să întreb ce a vrut să spună, a luat o înghițitură din ceai și a așezat cana jos.
— Cred că ar trebui să mă prezint, a spus în cele din urmă. Mă numesc Tom.
— Emma, am răspuns.
— Numele ei era Susan, a spus, arătând spre scaunul gol.
Și astfel, povestea a început.
Susan fusese iubirea vieții lui. Se cunoscuseră cu mulți ani în urmă, într-o altă cafenea, într-o seară ploioasă asemănătoare acesteia. Ea își uitase umbrela acasă, iar el, cu o galanterie demnă de filmele vechi, i-o oferise pe a lui. Așa începuse totul.
Anii trecuseră, iar iubirea lor crescuse odată cu ei. Se căsătoriseră, își construiseră o viață împreună și obișnuiau să vină la aceeași cafenea, de fiecare dată, de ziua lui. Era tradiția lor: o cină pentru doi și un buchet de crini albi, florile preferate ale lui Susan.
Dar, în urmă cu un an, Susan dispăruse. Fără niciun avertisment. Fără nicio explicație. Într-o dimineață, plecase de acasă și nu se mai întorsese. Tom o căutase peste tot: poliția, spitalele, centrele de ajutor. Niciun semn. Nicio veste.
— A fost ca și cum ar fi fost ștearsă din lume, a spus Tom, privindu-și mâinile.
Timp de un an, venise în fiecare lună la cafenea, comandând cina pentru doi, sperând că, într-o zi, Susan se va întoarce.
— Azi… azi a fost ultima mea speranță.
M-am uitat la el și am simțit un nod în gât. Nu știam ce să spun. Îmi doream să-l pot ajuta, să-i ofer un răspuns, dar nu aveam unul.
În acea noapte, nu am putut dormi
Povestea lui Tom mă bântuia. Ce s-a întâmplat cu Susan? De ce a dispărut fără urmă?
A doua zi, am decis să caut răspunsuri. Mi-am folosit toate resursele posibile pentru a afla dacă exista vreo știre despre o femeie dispărută cu numele Susan. Am întrebat cunoscuți, am scotocit prin arhivele online ale ziarelor.
După câteva ore de căutări, am găsit ceva.
Susan nu plecase din propria voință. Cu un an în urmă, avusese un accident grav și fusese dusă de urgență la spital. Dar, din cauza rănilor și a unei amnezii parțiale, nu își mai amintea cine era. Fusese transferată într-un centru de îngrijire, unde nimeni nu reușise să-i identifice familia.
Inima îmi bătea cu putere. Aveam răspunsul. Susan nu îl părăsise pe Tom. Fusese pierdută în timp, prinsă într-o lume unde el nu mai exista pentru ea.
Am alergat spre cafenea, unde știam că Tom avea să vină din nou în acea seară. Când a intrat, i-am luat mâna și i-am spus:
— Am găsit-o.
Ochii lui s-au mărit, iar pentru prima dată în acea seară, am văzut în ei o licărire de speranță.
Tom a mers imediat la centrul de îngrijire. Când Susan l-a văzut, chipul ei a părut confuz, dar apoi, ceva s-a schimbat în ochii ei.
— Tom?
El a început să plângă.
— Susan, sunt eu…
A durat ceva timp, dar încet-încet, amintirile ei au început să se întoarcă. Dragostea care îi unise nu fusese pierdută complet. Doar ascunsă, așteptând să fie regăsită.
Și, într-un final, dorința lui Tom s-a împlinit.
