Roxana
Ne-am cunoscut la Universitatea din București, două fete din sate mici din Ardeal, venite să-și caute norocul printre cărți, examene și camere de cămin pline de vise. Împărțeam o cameră umedă și prea mică, dar și tăițeii instant care deveniseră meniul nostru zilnic. Râdeam des, uneori doar ca să uităm dorul de acasă.
O chema Hanna Leca. Era prietena mea cea mai bună, genul acela de om pe care îl simți din prima clipă aproape. Împărțeam haine, gânduri, griji și speranțe. Nu țineam socoteala — eram surori în toate sensurile.
După ce am terminat facultatea, viața ne-a despărțit discret, cum se întâmplă mereu. Eu am prins un loc stabil de contabilă în Cluj, iar Hanna s-a angajat ca agent de vânzări în Brașov. Țineam legătura din când în când, vorbeam despre iubiți, chirii și mâncare arsă, până într-o seară când am primit un mesaj care avea să-mi schimbe totul.
„Ana, am nevoie să-mi împrumuți niște bani. Tata e bolnav, acoperișul s-a prăbușit după furtună. Te rog. Ți-i dau înapoi într-un an.”
N-am stat nicio clipă pe gânduri. I-am trimis toți banii pe care îi aveam — 40.000 de lei, economiile mele de o viață, plus ce am reușit să mai strâng de la prieteni.
Hanna a plâns la telefon. Mi-a spus că sunt „cea mai bună prietenă pe care a avut-o vreodată”. A promis că îmi va returna fiecare leu.
Apoi a dispărut.
Număr închis. Conturi șterse. Nicio urmă.
Am așteptat-o luni, apoi ani. Am trecut de la furie la tristețe, apoi la rușine. Nu i-am spus nimănui.
După trei ani, trecutul a apărut din nou
Viața își găsise alt ritm. Urma să mă căsătoresc cu Radu, un inginer blând și echilibrat, care îmi spunea mereu că loialitatea mea e cel mai frumos lucru din lume.
Nunta era mică, în grădina părinților mei. Muzică live, flori simple, 100 de invitați. Soarele apunea frumos, totul părea perfect.
Până când, dintr-o dată, un Tesla alb a oprit în fața porții.
Toată lumea s-a întors. Din mașină a coborât o femeie superbă, îmbrăcată în Chanel, cu pantofi scumpi și un parfum franțuzesc ce întorcea toate privirile.
Când i-am văzut chipul, mi s-a oprit respirația.
Era Hanna.
A zâmbit ca și cum ultimii trei ani ar fi fost doar o pauză scurtă între două conversații. A venit direct spre mine, m-a privit în ochi și mi-a întins un plic crem, gros, sigilat cu ceară aurie.
„Felicitări, Ana”, a spus calm. „Astăzi e cea mai fericită zi din viața ta.”
Invitații ne priveau curioși. Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Mâinile îmi tremurau în timp ce desfăceam plicul.
Ce era în plic
Nu erau bani.
Nu era nicio scrisoare de scuze.
Doar o foaie simplă, împăturită atent.
Am desfăcut-o cu grijă. Mă așteptam la orice, dar nu la acele cuvinte scrise cu cerneală albastră, rotundă, elegantă.
Era un contract de donație.
Pe numele meu.
Hanna îmi lăsa un apartament în Brașov, plătit integral.
„Nu ți-am spus niciodată adevărul”, scria ea.
„Banii pe care mi i-ai dat atunci au salvat viața tatălui meu. Apoi am primit o moștenire uriașă și m-am mutat în străinătate. Mi-a fost rușine să te caut. Mi-a fost rușine să-ți spun că trăiesc bine, în timp ce tu munceai pentru fiecare leu. Dar azi nu mai vreau să port rușinea asta. Ți-am rămas datoare nu doar bani, ci viața mea întreagă. Primește asta ca pe o mulțumire. Cu dragoste, Hanna.”
M-am așezat pe scaun. Lumea în jur se mișca în reluare.
În plic mai era și o poză veche: noi două, din anul întâi, mâncând tăiței instant, râzând până la lacrimi. Pe spate scria:
„Pentru toate zilele în care am râs, am plâns și ne-am ținut una pe alta. Nu te-am uitat nicio clipă.”
O prietenie care nu s-a terminat
N-am știut atunci dacă să plâng sau să râd.
Am ridicat privirea, dar Hanna dispăruse din nou. Mașina plecase.
Doar parfumul ei rămăsese în aer.
De atunci, n-am mai vorbit. Dar în fiecare seară, când aprind o lumânare în apartamentul din Brașov, îmi amintesc că unele datorii nu se măsoară în bani, ci în iubire, iertare și destin.
Poveste inspirată de pe internet , adaptată pentru cititori.
