Miruna
La trei luni după ce își îngropase soțul, Irina Vasile avea să-l vadă din nou în viață, îmbrăcat în costumul bleumarin pe care îl aleseseră împreună. Numai că Bogdan Ardeleanu nu mai răspundea la numele Bogdan. La nunta organizată la Domeniul Stejarilor, bărbatul era prezentat drept Adrian și urma să se căsătorească cu o altă femeie. Irina plecase fără să facă scandal, însă imaginea lui nu îi mai dădea pace. Certificatul de deces, înmormântarea cu sicriul închis și comportamentul familiei soțului ridicau prea multe întrebări. Apoi, într-o seară, cineva i-a lăsat la ușă fotografia unei dube arse și un singur mesaj: „Întrebați de Simion Arman”.
Numele din plic a schimbat întreaga poveste
Irina a rămas minute bune în hol, cu fotografia în mână.
Pe spatele acesteia nu exista nicio explicație. Doar data accidentului în care, oficial, murise Bogdan.
A doua zi dimineață, s-a dus direct la atelier.
— Alina, trebuie să găsim un om.
Colega ei a privit fotografia.
— Cine este Simion Arman?
— Nu știu. Dar cineva vrea să aflu.
Cele două au început să caute informații. După câteva ore au descoperit că Simion fusese mecanic auto și lucrase pentru o firmă de transport care colaborase ocazional cu societatea administrată de familia Ardeleanu.
Mai important era altceva.
Simion dispăruse exact în perioada accidentului.
Irina a simțit cum îi îngheață mâinile.
A mers cu informațiile pe care le avea la poliție și a predat fotografia, mesajul anonim și documentele legate de înmormântare. Nu voia să înceapă singură o anchetă și nici să tragă concluzii fără dovezi.
În aceeași seară, Elisa a sunat-o.
— Ce ai făcut?
Vocea ei tremura.
— Despre ce vorbești?
— Ai fost la poliție.
Irina a tăcut câteva secunde.
— De unde știi?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Elisa?
— Trebuia să lași lucrurile așa.
— Soțul meu este viu?
Niciun răspuns.
— Elisa, l-am văzut.
— Nu știi ce ai văzut.
— Atunci spune-mi tu.
Elisa a început să plângă.
— Nu pot.
— Cine este Simion Arman?
Plânsul s-a oprit.
Pentru câteva secunde, Irina nu a mai auzit nimic.
Apoi Elisa a șoptit:
— Cine ți-a spus numele acesta?
Irina a înțeles imediat că ajunsese la ceva important.
— Deci îl cunoști.
Elisa a închis.
Două zile mai târziu, Irina a primit un telefon de la un număr necunoscut.
Era un bărbat.
— Doamna Vasile?
— Da.
— Eu v-am lăsat plicul.
Irina s-a ridicat de pe scaun.
— Cine sunteți?
— Mă numesc Sorin Arman. Simion a fost fratele meu.
Bărbatul i-a povestit că fratele său lucrase în noaptea accidentului. Plecase cu o dubă pentru o intervenție și nu se mai întorsese.
Familia îl declarase dispărut.
Sorin aflase ulterior că, în aceeași noapte, o dubă fusese găsită arsă, iar într-un alt vehicul implicat în incident fusese descoperit un cadavru carbonizat.
— De ce nu ați spus nimic până acum?
— Am spus. Dar nu aveam dovezi că lucrurile sunt legate. Apoi, acum câteva săptămâni, am văzut niște fotografii de la o nuntă.
Irina și-a ținut respirația.
— Ce nuntă?
— Cea de la Domeniul Stejarilor.
— Cum?
— Lucrează acolo un prieten. Mi-a trimis niște fotografii. L-am recunoscut pe bărbatul despre care se spusese că murise în accident.
Irina s-a așezat.
— Bogdan.
— Da.
Atunci toate piesele au început să se lege într-un mod pe care Irina refuzase până atunci să și-l imagineze.
Dacă Bogdan era viu, rămânea o întrebare mult mai gravă.
Cine fusese îngropat în locul lui?
Elisa a recunoscut ce se întâmplase în noaptea accidentului
După sesizarea făcută de Irina, autoritățile au început verificările. Documentele accidentului, identificarea victimei și împrejurările în care fusese emis certificatul de deces trebuiau analizate oficial.
Pentru Irina, zilele care au urmat au fost aproape imposibil de suportat.
Nu îl mai căuta pe Bogdan.
Știa unde putea fi găsit.
Voia să afle adevărul despre mort.
Într-o după-amiază, Elisa a apărut la atelier.
Părea că nu dormise de câteva nopți.
— Trebuie să vorbim.
Irina a încuiat ușa.
— Acum vrei să vorbești?
Elisa s-a așezat.
— Bogdan este viu.
Irina nu a spus nimic.
Voia să audă totul.
— Accidentul a existat, a continuat Elisa. Dar Bogdan nu a murit.
— Cine a murit?
Elisa și-a acoperit fața.
— Nu am știut la început.
— Cine?
— Simion.
Irina a simțit că îi tremură genunchii.
Potrivit poveștii spuse de Elisa, Bogdan și Simion se aflaseră în aceeași zonă în noaptea accidentului. După impact și incendiu, situația devenise confuză, iar identificarea victimei fusese făcută pe baza unor obiecte și informații furnizate ulterior.
— Vrei să-mi spui că ați identificat intenționat un alt om drept Bogdan?
— Mama a făcut presiuni. Bogdan avea probleme mari.
— Ce fel de probleme?
Elisa și-a ridicat privirea.
— Datorii. Și niște oameni care îl căutau. Mai exista și o anchetă financiară care se apropia de firmele lui.
Irina a rămas nemișcată.
— Iar soluția lui a fost să moară?
— La început trebuia doar să dispară câteva săptămâni.
— Și eu?
Elisa a început din nou să plângă.
— Nu trebuia să afli.
— Am fost la înmormântarea soțului meu!
— Știu.
— Am stat lângă sicriul unui străin și am crezut că înăuntru este bărbatul cu care îmi petrecusem opt ani din viață!
Elisa nu mai putea să o privească.
Irina și-a amintit atunci cuvintele de la înmormântare.
„Fratele meu nu și-ar fi dorit niciodată să te vadă suferind.”
— Știai atunci?
Elisa a închis ochii.
— Da.
Pentru Irina, acel răspuns a fost mai dureros decât orice altceva.
— Și m-ai ținut de mână.
— Îmi pare rău.
— Nu-mi spune asta.
— Irina…
— Ai stat lângă mine în timp ce plângeam un om care era viu.
Elisa s-a ridicat.
Înainte să plece, Irina i-a pus ultima întrebare.
— Cine este Celia?
Elisa s-a oprit.
— Fiica unui om care l-a ajutat pe Bogdan să dispară.
— Știe cine este?
— Da.
— Și numele Adrian?
— Identitatea pe care o folosea după accident.
Irina a înțeles atunci de ce Beatrice, mama lui Bogdan, aproape că leșinase când o văzuse la nuntă.
Nu se temuse că Irina va face o scenă.
Se temuse că întreaga minciună urma să se prăbușească.
Bogdan a venit la atelier, dar Irina nu mai aștepta explicații
La aproape două săptămâni după discuția cu Elisa, clopoțelul atelierului a sunat în jurul orei șapte seara.
Irina pregătea un aranjament de trandafiri albi.
A ridicat privirea.
Bogdan stătea în ușă.
Nu Adrian.
Nu o fantomă.
Bogdan.
Purta o geacă neagră și avea părul puțin mai lung, dar nu exista nicio îndoială.
Irina a pus foarfeca pe masă.
— Bună, a spus el.
Femeia l-a privit fără să răspundă.
— Putem vorbi?
— Vorbește.
Bogdan a intrat și a închis ușa.
— Lucrurile nu sunt cum par.
Irina aproape a zâmbit.
— Am pregătit florile pentru nunta soțului meu mort. Cred că lucrurile sunt exact atât de rele pe cât par.
— Eram în pericol.
— Atunci trebuia să mergi la poliție.
— Nu puteam.
— Puteai să-mi spui adevărul.
Bogdan și-a trecut mâna peste față.
— Dacă știai, te puneam și pe tine în pericol.
— Și atunci ai hotărât să mă lași să te îngrop.
Nu a răspuns.
— Cine era în sicriu, Bogdan?
Bărbatul a coborât privirea.
— Simion.
A fost prima dată când Irina a auzit numele rostit chiar de el.
— Familia lui te-a căutat.
— Știu.
— Știai că un alt om fusese îngropat sub numele tău?
— Am aflat după.
— Și ce ai făcut?
Tăcere.
— Exact, a spus Irina.
Bogdan s-a apropiat.
— Voiam să repar lucrurile.
— Te căsătorind cu altcineva?
— Căsătoria aceea făcea parte din înțelegere.
Irina s-a uitat la el lung.
În urmă cu câteva luni, ar fi dat orice pentru încă cinci minute cu soțul ei.
Acum îl avea în față și nu mai simțea decât distanță.
— Mai ții minte ce spuneai despre trandafiri?
Bogdan a privit masa.
— Că orice lucru frumos are nevoie de grijă.
Irina a luat foarfeca de grădinărit pe care o păstrase după presupusa lui moarte.
Era obiectul de care nu reușise să se despartă.
I-a întins-o.
— Ia-o.
Bogdan nu a întins mâna.
— Era a ta.
— Tocmai de aceea.
— Irina…
— Omul pe care l-am iubit a murit în ziua în care familia lui m-a pus să plâng lângă sicriul altcuiva. Faptul că tu ești biologic în viață nu schimbă asta.
Bogdan a rămas tăcut.
Irina a așezat foarfeca pe tejghea, între ei.
— Pleacă.
— Vreau să-ți explic.
— Vei explica unde trebuie.
Ea predase deja autorităților informațiile primite și nu avea intenția să negocieze adevărul în atelierul ei.
Bogdan s-a uitat pentru ultima dată la femeia pe care o lăsase să creadă că devenise văduvă.
Apoi a plecat.
În lunile următoare, cazul falsului deces și circumstanțele identificării victimei au devenit obiectul verificărilor oficiale. Pentru familia lui Simion, descoperirea a însemnat măcar sfârșitul unei perioade în care nu știuseră ce se întâmplase cu el.
Pentru Irina, adevărul a avut un preț diferit.
A trebuit să accepte că doliul ei fusese construit pe o minciună, dar durerea trăită fusese cât se poate de reală.
Într-o dimineață, Sorin Arman a venit la atelier.
Ținea în mână o fotografie cu fratele său.
— Vreau să vă mulțumesc.
— Nu trebuie.
— Ba da. Acum știm unde este.
Irina a privit fotografia.
Simion zâmbea lângă o mașină veche, cu mâinile murdare de ulei.
— Îmi pare rău că am stat la mormântul lui crezând că este altcineva.
Sorin a clătinat din cap.
— Măcar cineva a plâns pentru el.
Cuvintele acelea au urmărit-o mult timp.
În primăvara următoare, Irina a pregătit un buchet simplu de trandafiri albi și s-a dus la cimitir.
Piatra funerară fusese schimbată.
Pe ea nu mai scria Bogdan Ardeleanu.
Scria Simion Arman.
Irina a așezat florile și a rămas câteva clipe în liniște.
Nu îl cunoscuse pe omul îngropat acolo, dar îl plânsese timp de trei luni.
Când s-a întors spre alee, a văzut-o pe Elisa la câțiva metri distanță.
Niciuna nu a spus nimic.
Nu mai era nimic de spus.
Irina a plecat spre atelier.
În acea după-amiază avea de pregătit florile pentru o nuntă.
De data aceasta, înainte să scrie numele mirilor pe fișa comenzii, le-a privit pentru câteva secunde.
Apoi a început să lucreze.
Trandafir cu trandafir.
Fără foarfeca lui Bogdan.
Pe aceea nu o mai păstrase.
