Georgescu Dragos
Maria a rămas fără casă exact când nopțile deveneau tot mai reci. Avea doi copii lângă ea, câteva haine îngrămădite într-o căruță și numai zece lei ascunși într-un buzunar. Oamenii din sat erau convinși că femeia va pleca sau va ajunge să ceară adăpost din poartă în poartă. Maria a ales însă o variantă la care nimeni nu se aștepta.
Dată afară din propria casă înainte de iarnă, și-a ridicat o colibă din pământ cu doar 10 lei. Toți au râs de ea, până când a venit viscolul
— Mamă, unde dormim în seara asta?
Întrebarea lui Matei a lovit-o mai tare decât frigul.
Băiatul avea opt ani și stătea lângă căruța în care Maria pusese tot ce reușise să ia din casă. Ilinca, sora lui mai mică, nu spunea nimic. Strângea la piept o păpușă veche, cu o mână lipsă.
Maria s-a uitat spre casa din care tocmai fusese nevoită să plece.
Nu mai avea rost să se întoarcă.
— Găsim noi un loc, a răspuns ea.
Nu știa unde.
Dar știa un lucru: copiii nu trebuiau să-i vadă frica.
A rămas cu doi copii, o căruță și zece lei
Toamna se instalase deja peste sat, iar oamenii își pregăteau gospodăriile pentru lunile reci. Lemnele erau stivuite sub șoproane, cămările erau pline, iar fumul începea să se ridice seara din hornuri.
Maria nu avea nici lemne, nici cămară.
Și, mai grav, nu mai avea casă.
După ce fusese obligată să plece, femeia își încărcase puținele lucruri într-o căruță și pornise cu cei doi copii spre marginea satului.
Unii vecini o priveau de după garduri.
Alții șușoteau.
Nimeni nu știa ce avea să facă.
— Du-te la rude, i-a spus o femeie.
Maria a clătinat din cap.
Nu avea unde.
Singurul lucru pe care îl mai putea numi al ei era o bucată de teren aflată dincolo de ultimele gospodării. Pământul nu valora mare lucru. Nu avea casă, fântână sau vreun adăpost.
Doar iarbă și câteva sălcii crescute la margine.
Maria și-a dus copiii acolo.
În prima noapte au dormit în căruță, înveliți cu tot ce aveau.
Dimineața, iarba era umedă.
— O să stăm mult aici? a întrebat Ilinca.
— Nu, i-a spus mama.
Fetița a privit în jur.
— Atunci unde mergem?
Maria s-a uitat la câmpul gol.
— Nicăieri. Ne facem casa aici.
Matei a început să râdă, convins că mama lui glumea.
Maria nu glumea.
Și-a băgat mâna în buzunar și a scos ultimii bani.
Zece lei.
Atât îi mai rămăsese.
Nu putea cumpăra cărămizi. Nu putea cumpăra cherestea. Nici măcar suficiente cuie.
Dar pământ avea.
Și tocmai pământul avea să devină materialul ei de construcție.
Oamenii din sat au râs când au văzut ce face
În aceeași zi, Maria a luat hârlețul și a început să sape.
Nu fundația unei case obișnuite.
A săpat în jos.
Voia ca o parte din viitoarea locuință să fie sub nivelul solului, unde pereții de pământ puteau oferi protecție împotriva vântului și frigului.
La început, Matei și Ilinca au privit-o fără să înțeleagă.
Apoi au început să o ajute.
Matei căra pământul cu o găleată veche. Ilinca aduna crengi.
În câteva zile, vestea s-a răspândit.
Maria își construia „o vizuină”.
Așa îi spuneau oamenii.
Unii veneau special până la marginea câmpului pentru a vedea ce făcea.
— N-o să țină, i-a spus Gheorghe Florea, unul dintre săteni.
Maria a continuat să sape.
— Vine iarna.
— Știu.
— O să intre apa.
— O să fac șanț în jur.
— Pereții se vor prăbuși.
Maria s-a oprit și și-a șters fruntea.
— Atunci îi ridic din nou.
Bărbatul a privit-o câteva secunde și a plecat.
Alt vecin, Vasile Munteanu, a fost și mai categoric.
— Îți dau eu o sută de lei dacă stai acolo până în primăvară.
Câțiva au râs.
Maria nu.
— Păstrează-i, Vasile. S-ar putea să ai tu nevoie de ei.
Din ziua aceea, femeia a muncit de dimineața până seara.
A tăiat brazde groase de pământ și iarbă și le-a așezat una peste alta.
Nu avea ciment.
Folosea pământ umed.
Nu avea cărămizi.
Folosea brazdele.
Nu avea echipamente.
Avea un hârleț, o găleată și propriile mâini.
Seara, degetele îi erau crăpate.
Uneori abia mai putea ține lingura.
Dar în fiecare dimineață se ridica și continua.
Casa trebuia terminată înainte de primul îngheț serios.
Ultimii zece lei i-a cheltuit pe lucrul de care avea cea mai mare nevoie
Pe măsură ce pereții creșteau, Maria a început să creadă că planul ei chiar putea funcționa.
Pentru acoperiș avea nevoie însă de lemn.
A mers la sălciile din apropiere și a tăiat crengi suficient de groase pentru a putea fi folosite drept grinzi.
Le-a curățat și le-a lăsat la uscat.
Din scânduri vechi a improvizat o ușă.
Un vecin i-a dat un geam mic pe care urma să-l arunce.
Altul i-a adus câteva bucăți de tablă.
Cei care la început râseseră începeau să fie curioși.
Maria mai avea însă o problemă.
Căldura.
Copiii puteau dormi pe saltele improvizate. Puteau mânca la o masă făcută din două scânduri.
Dar fără foc, iarna ar fi fost imposibilă.
Într-o dimineață, Maria a mers în sat cu ultimii zece lei.
La o prăvălie a găsit o sobă veche de fontă, ruginită și abandonată într-un colț.
— Cât costă?
Negustorul a privit-o.
— Mai mult decât ai tu.
— Am zece lei.
Bărbatul a râs.
— Cu zece lei nu iei nici burlanul.
Maria n-a plecat.
— Atât am.
Omul a privit-o mai atent.
Știa deja povestea ei. În sat aproape toți o știau.
După câteva momente, a oftat.
— Ia-o.
Maria a rămas nemișcată.
— Cu zece lei?
— Cu zece lei. Dar o cari singură.
Femeia a pus banii pe tejghea.
Apoi a strâns soba la piept ca pe ceva de mare preț și a ieșit.
Când a trecut prin sat, oamenii au privit-o din nou.
De această dată, râsetele erau mai puține.
Începuseră să înțeleagă că Maria nu avea de gând să renunțe.
Prima brumă a prins-o în casa ridicată cu propriile mâini
Au urmat săptămâni de muncă.
Groapa s-a transformat treptat într-o încăpere.
Pereții au crescut din brazde groase, puse rând peste rând. Maria umplea spațiile cu pământ umed și îl presa cât putea de bine.
Matei nu mai întreba când aveau să plece.
Începuse să-i spună „casa noastră”.
Ilinca spunea că pereții miroseau a iarbă.
Acoperișul a fost partea cea mai grea.
Maria a așezat grinzile de salcie, apoi crengi mai subțiri și deasupra lor un strat gros de brazde.
În ziua în care lucra la acoperiș, vântul s-a întețit.
Crengile se mișcau.
Praful îi intra în ochi.
Maria s-a urcat deasupra și a legat totul cât a putut de bine.
Matei o privea de jos.
— Mamă, coboară!
— Imediat.
— O să cazi!
— Nu cad.
A continuat până când ultima parte a acoperișului a fost fixată.
În noaptea aceea a plouat.
Maria n-a dormit.
A stat și a ascultat.
Aștepta să vadă dacă apa avea să pătrundă înăuntru.
Au apărut câteva picături într-un colț.
Atât.
Dimineața a reparat locul.
Prima brumă a venit câteva săptămâni mai târziu.
Câmpul s-a făcut alb.
Maria s-a trezit înaintea copiilor și a pus câteva lemne în soba de fontă.
Focul a prins repede.
Pereții groși de pământ păstrau căldura, iar vântul trecea pe deasupra acoperișului fără să pătrundă în încăpere.
Matei s-a ridicat din pat.
— E cald.
Maria a zâmbit.
— Normal că e cald.
Ilinca s-a apropiat de sobă și și-a întins mâinile.
Pentru prima dată după multe luni, Maria a simțit că putea închide ușa fără să se întrebe unde avea să doarmă în noaptea următoare.
Avea o casă.
Nu semăna cu celelalte.
Dar era a lor.
Când a venit marele viscol, satul a crezut că locuința nu va rezista
Iarna adevărată a sosit în ianuarie.
Într-o seară, vântul a început să bată din ce în ce mai tare.
Până dimineața, zăpada acoperise aproape tot câmpul.
Viscolul a continuat.
O zi.
Apoi încă una.
Drumul către sat a dispărut sub zăpadă.
Gardurile abia se mai vedeau.
Timp de trei zile, oamenii au rămas în case.
Unii dintre ei se gândeau la Maria și la copii.
— Coliba aia nu are cum să reziste, spunea Vasile.
— Poate s-au dus în sat înainte de viscol.
— Și dacă n-au plecat?
Nimeni nu putea ajunge la ei.
Abia în a patra zi vremea s-a liniștit.
Câțiva săteni au pornit spre marginea câmpului.
Se așteptau la ce era mai rău.
Poate că acoperișul fusese smuls.
Poate că pereții cedaseră.
Poate că Maria și copiii plecaseră în timpul furtunii.
Când au ajuns aproape, s-au oprit.
În mijlocul întinderii albe se vedea un deal mic.
Zăpada acoperise aproape complet acoperișul.
Din mijlocul lui ieșea însă un horn.
Și din horn se ridica fum.
Câteva secunde mai târziu, ușa s-a deschis.
Maria a ieșit prima.
În urma ei au apărut Matei și Ilinca.
Copiii aveau obrajii roșii și zâmbeau.
Gheorghe Florea s-a apropiat de peretele casei.
A lovit ușor cu palma.
Pământul era întărit.
— Ai reușit, Maria…
Femeia s-a uitat spre casa ei.
— V-am spus că o să țină.
Vasile nu a mai pomenit de pariul lui.
Nici ceilalți n-au mai râs.
În primăvara următoare, când zăpada s-a topit și câmpul a devenit din nou verde, oamenii au început să privească altfel mica locuință.
Doi dintre vecini au venit să o întrebe pe Maria cum construise pereții și cât de adânc săpase.
Unul voia să facă un adăpost pentru animale.
Celălalt se gândea la o pivniță.
Femeia care fusese privită ca o nebună ajunsese acum să le explice celorlalți cum lucrase.
Casa rămăsese în picioare.
Mică, simplă și aproape ascunsă în pământ.
Maria nu devenise bogată.
Nu primise vreo moștenire și nici nu apăruse cineva care să-i rezolve toate problemele.
Dar în iarna în care aproape toată lumea crezuse că pierduse totul, ea construise ceva din ceea ce îi mai rămăsese.
Zece lei.
O bucată de pământ.
Un hârleț.
Două mâini obosite.
Și refuzul de a-și lăsa copiii fără un loc pe care să-l numească acasă.
