Miruna Purcel
În urmă cu 16 ani, Silviu Prigoană, cunoscut om de afaceri și personalitate publică din România, a surprins opinia publică prin organizarea propriului parastas de 40 de zile, deși era în viață și în deplină sănătate. Acest gest neobișnuit a stârnit numeroase discuții și controverse, atât în rândul publicului larg, cât și al specialiștilor în teologie și tradiții religioase.
Motivația din spatele gestului inedit
În anul 2008, Silviu Prigoană a decis să își organizeze propriul parastas de 40 de zile, eveniment tradițional în cultura ortodoxă, destinat pomenirii celor decedați. La acea vreme, Prigoană a explicat că dorința sa era de a se asigura că, după trecerea sa în neființă, va beneficia de toate ritualurile și obiceiurile specifice, conform preferințelor sale personale. El a declarat că nu dorea să lase această responsabilitate în seama familiei sau a prietenilor, temându-se că aceștia nu vor respecta întocmai dorințele sale.
„Am vrut să mă asigur că voi avea de mâncare pe lumea cealaltă și că totul va fi exact așa cum îmi doresc. Nu vreau să las nimic la voia întâmplării„, a afirmat Prigoană la momentul respectiv.
Evenimentul a avut loc în București și a reunit aproximativ 80 de invitați, printre care rude și prieteni apropiați. Meniul a fost ales cu grijă, incluzând preparate tradiționale românești, precum jumări, șorici și fasole cu afumătură, evitându-se fructele de mare, pe motiv că „în București nu există mare”.
Reacțiile specialiștilor și ale publicului
Gestul lui Silviu Prigoană a generat diverse reacții în rândul specialiștilor în teologie și tradiții religioase. Fostul preot Daniel Balaș, cunoscut pentru discursurile sale virale, a comentat pe marginea acestui subiect, afirmând că parastasele sunt, în esență, gesturi inutile pentru sufletul celui trecut în neființă. El a subliniat că adevărata compasiune și grijă ar trebui oferite celor dragi în timpul vieții, nu prin opulența pomanelor de după moarte.
„E doar fală și mândrie și ajută doar la șmecherie„, a declarat Balaș, criticând vanitatea și risipa din jurul parastaselor. El a sugerat că banii cheltuiți pe aceste evenimente ar putea fi folosiți pentru a aduce fericire celor vii, nu pentru a impresiona invitații după deces.
Într-un clip distribuit pe rețelele sociale, Balaș a relatat o întâmplare de pe vremea când era preot, evocând un parastas grandios, pe care l-a descris ca pe o „nuntă, nu parastas”. El a subliniat ironia gesturilor de la astfel de ceremonii, când rudele oferă obiecte scumpe și costume de lux unor nevoiași pe care „răposatul” nu i-a cunoscut vreodată. „Mai bine îl duceai pe moșul la cârciumă de viu”, i-a spus Balaș unei văduve, explicând că adevăratele relații nu se clădesc prin opulența de la parastas.
Opinia publică a fost, de asemenea, împărțită. Unii au apreciat gestul lui Prigoană ca fiind o manifestare a dorinței de control asupra propriului destin și o asigurare că tradițiile vor fi respectate conform preferințelor personale. Alții, însă, au considerat că acest demers este o abatere de la normele și tradițiile religioase, subliniind că parastasele sunt menite să fie organizate de cei vii pentru sufletul celui decedat, și nu invers.
Implicațiile culturale și religioase ale auto-parastasului
În tradiția ortodoxă, parastasul este un ritual de pomenire a celor adormiți, având rolul de a mijloci pentru sufletul acestora și de a aduce alinare familiei îndoliate. Organizarea unui parastas de către o persoană în viață este considerată neobișnuită și, în unele cazuri, chiar nepotrivită, deoarece contravine scopului inițial al ritualului.
Specialiștii în teologie subliniază că astfel de practici pot fi interpretate ca o formă de sfidare a tradițiilor și a normelor religioase. Totuși, există și voci care susțin că fiecare individ are dreptul de a-și organiza viața și, implicit, ritualurile asociate acesteia, conform propriilor convingeri și dorințe.
Gestul lui Silviu Prigoană de a-și organiza propriul parastas a deschis o dezbatere mai amplă privind flexibilitatea tradițiilor religioase și modul în care acestea pot fi adaptate la nevoile și dorințele individuale. De asemenea, a adus în discuție importanța autenticității și a sincerității în practicile religioase, subliniind că ritualurile ar trebui să reflecte adevăratele sentimente și convingeri ale celor implicați.
