Mirela Loșniță
Povestea lui Mircea Lucescu nu începe pe terenul de fotbal, ci într-un mediu modest, într-o familie numeroasă, unde resursele erau limitate, iar copilăria însemna adaptare și efort constant. Într-o locuință în care cinci copii împărțeau totul, s-a conturat ambiția care avea să-l ducă, în timp, în elita fotbalului mondial.
De la începuturi modeste la „Il Luce”
Dincolo de imaginea cunoscută publicului, cea de antrenor respectat, a rămas și omul dedicat familiei, care a pus mereu pe primul loc valorile personale.
„M-am născut într-o familie foarte săracă, tata se intorsese de pe front, s-a întors rănit din război. Tata era analfabet. Eu aveam 5 ani şi împreună cu el am învăţat literele. El a făcut doar 4 clase. A fost grădinar, infirmier. A fost atât de mândru că lumea mă aplauda…şi mama infirmieră la spital, acolo s-au şi cunoscut. Doar eu din familie am reuşit să fac şcoală”, povestea Mircea Lucescu.
Copilăria sa a fost marcată de lipsuri, dar și de dorința de a progresa. În familie erau patru băieți și o fată, iar resursele erau împărțite între toți. „Erau 4 băieţi şi o fată. Pe perioada iernii aveau 2 perechi de tenişi la 4 băieţi, iar el ca să iasă afară să joace fotbal, făcea lecţiile celorlalţi fraţi şi ieşea afară la fotbal. A plecat de jos, de la zero”, a declarat Răzvan Lucescu.
În adolescență, Mircea Lucescu a continuat să își construiască drumul prin educație și disciplină. A învățat limbi străine citind și a visat la o viață diferită, inspirat de modele din alte lumi. „Am visat atât de mult să am şi eu aceste trei lucruri. Şi le-am avut…nu doar unul, enumeră ceasurile”, mai povestea Mircea Lucescu.
Familia a rămas un element central în viața sa.„Familia ajută foarte mult în evoluţia ulterioară a vieţii tale. Eu n-am simţit în niciun moment că nu m-am ocupat de familie. Familia n-a simţit în niciun moment că am fost departe de ei”, mai povestea Lucescu.
A avut o relație de lungă durată cu soția sa, Neli, alături de care a construit o familie stabilă. „Ne-am înţeles normal, perfect, eu sunt Leu, ea e Rac, ea face pasul înapoi, eu înaninte, ea mă mai trage inapoi când… enorm, s-a adaptat, nu aveam nicio legătură cu fotbalul, cu sportul”, a declarat Mircea Lucescu.
Întâlnirea lor a fost una simplă, dar definitorie. „La cămin ne-am întâlnit, la cantina studenţească. Ne-am urcat într-un tramvai, ne-am uitat aşa unul la altul, cand ea a coborât, cu toate că eu nu trebuia să cobor, am coborât şi eu. I-am zis că o ajut să ducă bagajul”, povestea cu nostalgie Mircea Lucescu.
În relația cu fiul său, Răzvan, a ales să îl ghideze cu prudență, fără a-l expune presiunilor. „Cu Răzvan e o poveste. Când eu eram jucător, el a vrut să se facă fotbalist. Şi eu am spus nu. Îi spuneam că lumea nu o să aibă răbdare şi o să vrea ca el la 16 ani să fie ca tatăl lui la 30 de ani. Este imposibil. L-am trimis la tenis, schi, la 4 dimineaţa pleca singur din Gara de Nord la 14 ani cu schiurile. Dar a avut o asemenea ambiţie că n-a fost un jucător înalt, dar aşa de bine s-a antrenat şi a apărat la nivel foarte bun”, zicea Il Luce.
Parcursul său a fost completat și de educație, absolvind Academia de Studii Economice din București. Pentru el, educația a fost esențială, atât în viața personală, cât și în cariera de antrenor.
„Totul pleacă de la educaţie. jucătorii sunt aşa cum îi creşti. Eu cred că ăsta e aspectul cel mai important al echipei”, mai zicea Il Luce.
De-a lungul vieții, nu a uitat niciodată de unde a plecat. Experiențele din copilărie au rămas o parte importantă din identitatea sa, influențând modul în care a privit succesul și munca.
„Eu vreau să am nostalgii, nu regrete!”, declara Mircea Lucescu, sintetizând felul în care și-a trăit viața și cariera.
