Laciu Andreea
Era o după-amiază leneșă de toamnă când m-am hotărât să fac ordine în podul casei părintești. Nu era neapărat o decizie practică, ci mai degrabă o fugă. Trecusem printr-o perioadă tulbure — o relație destrămată, un job care nu mă mai reprezenta, o senzație difuză că mă îndepărtam de mine însumi.
În pod era praf, păianjeni și cutii vechi care păreau să nu mai fi fost atinse de zeci de ani. Într-un colț, acoperită cu o pătură de lână groasă, am descoperit o ladă de lemn cu balamale ruginite. Am deschis-o cu grijă, ca și cum mi-era teamă să nu stric ceva sacru. Înăuntru, printre jurnale vechi, cărți de rugăciuni și fotografii îngălbenite, era o scrisoare, împăturită atent, într-un plic crem, cu margini îndoite de timp.
Pe spate scria cu litere drepte și clare: „Pentru nepotul meu, când va fi pregătit.”
M-am uitat lung la acele cuvinte. Recunoșteam scrisul — era al bunicii mele, Ileana, care murise cu aproape zece ani în urmă. Fusesem foarte apropiat de ea în copilărie, iar plecarea ei m-a lăsat cu un gol tăcut în inimă.
Am stat câteva clipe cu plicul în mână, fără să îndrăznesc să-l deschid. Simțeam că dacă o fac, ceva în mine se va schimba pentru totdeauna. Și, într-un fel, așa a fost.
**„Dragul meu,
Dacă citești această scrisoare, înseamnă că ai ajuns la un moment în care ai nevoie de ea. Nu știu cum arată viața ta acum, dar știu că fiecare suflet trece prin rătăciri.
Am vrut să-ți las ceva mai mult decât rețete de cozonaci și amintiri cu miros de lavandă. Am vrut să-ți las o bucată din inima mea.
Când eram tânără, la vârsta ta, și eu m-am simțit pierdută. Lumea îmi cerea să fiu într-un fel, iar inima mea mergea în altă direcție. Am făcut compromisuri, am tăcut când trebuia să vorbesc, am ascultat voci care nu erau ale mele.
Dar, cu timpul, am învățat ceva esențial: că trebuie să te întorci mereu la ceea ce te face să simți.
Să nu alegi niciodată calea care pare corectă doar pentru că ceilalți o urmează. Caută ce te aprinde, ce te face să tresari, chiar dacă pare nebunesc.
Viața nu e despre siguranță. E despre adevăr.
Nu-ți fie teamă să o iei de la capăt. Nu-ți fie rușine să spui „nu știu”. Și nu uita niciodată de unde ai plecat. În rădăcinile tale e mai multă forță decât în toate cărțile motivaționale din lume.
Te iubesc, și sunt cu tine, chiar dacă nu mă mai vezi.
Bunica.”**
Am recitit scrisoarea de trei ori. Fiecare frază părea că mi se adresează direct, că îmi vedea gândurile, ezitările, întrebările.
În anii trecuți, fugisem de ideea de „rădăcini”. Mi se părea că trecutul înseamnă stagnare, că satul copilăriei e un spațiu închis, de unde trebuia să evadăm.
Și totuși, în acel moment, în acel pod plin de praf, mi-am dat seama că uitasem de unde pornisem.
Bunica fusese o femeie simplă, dar extrem de vie. Scria poezii în caiete dictando, cânta la o mandolină stricată și avea obiceiul de a vorbi cu florile. Când eram mic, îmi spunea: „Tu ai ceva de spus. Promite-mi că nu o să taci.”
Am coborât cu scrisoarea în mână și, în zilele următoare, ceva în mine s-a mișcat.
Am reluat vechile caiete în care scriam povești în liceu. Am început, timid, să scriu din nou. La început, doar gânduri. Apoi, eseuri. Apoi, o poveste întreagă.
Mi-am dat demisia din jobul care mă sufoca. Am aplicat la un program de scriere creativă. Am început să colaborez cu o revistă online.
Nu a fost ușor. A fost un proces de reconstrucție, cu frici, cu zile în care m-am întrebat dacă nu greșesc din nou. Dar vocea bunicii rămânea cu mine, ca un ecou blând, spunând: „Caută ce te aprinde.”
Un an mai târziu, în camera mea, deasupra biroului, stătea înrămată scrisoarea. Am publicat primul meu articol într-o revistă cunoscută, iar titlul era simplu: „Scrisoarea care mi-a salvat drumul”.
Nu am scris-o doar pentru mine. Am scris-o pentru toți cei care s-au simțit cândva pierduți. Pentru toți cei care au nevoie de o voce care să le spună: „Ești destul. Și ai voie să alegi alt drum.”
Scrisoarea bunicii nu era o soluție magică. Nu mi-a dat un plan, nu mi-a oferit un drum clar.
Dar mi-a oferit ceva mult mai valoros: permisiunea de a fi sincer cu mine. De a-mi asculta propriul adevăr. De a nu mă teme că a o lua de la capăt înseamnă eșec.
Uneori, vocea care ne salvează nu vine de la un coach, nici dintr-un podcast. Ci vine dintr-un colț de pod, scrisă pe o hârtie veche, de cineva care ne-a iubit suficient cât să ne înțeleagă fără să ne fi cunoscut complet.
Sursă foto: Pixabay
